Am avut şi eu un vis destul
De ciudat, în care mă urmărea
Un om, hămesit să-mi devoreze căcatul.
„Ştii”, mi-a mărturisit, „sunt un canibal
Destul de laş. Şi de înapoiat. Mănânc doar dâra oamenilor,
Ce rămâne în urma lor, în timp.”
„Mănânci căcat!” i-am strigat, cu dispreţ.
„Aşa e”, a recunoscut, cu umilinţă,
„Dar nu m-aş da în lături nici de la o gură de pişat,
Proaspăt, eventual direct de la sursă.
Şi aş aprecia enorm să-ţi fumez
Unghiile de la picioare, tocate mărunt, sau
Părul, sau pielea pe care o năpârleşti, sau
ce mai laşi în urmă. Sunt
Un canibal întârziat, dar autentic.”
„Chiar că eşti retardat!” i-am strigat, cu dispreţ.
„De ce nu te consumi pe tine însuţi?”
„N-am atins un grad suficient de
Stres sau de
Iluminare spirituală.”
„De ce nu preferi”, i-am strigat, cu dispreţ,
„Diareea de bebeluş? E mai proaspătă.”
„Îmi pare rău, s-a scuzat el, cu demnitate,
Am deosebita onoare să fiu
Întâi-mâncătorul tău de căcat personal.
Orice om de treabă, mare şi tare prin ziare, are, prin lege, dreptul
La unu-doi – sau mai mulţi – mâncători – personali! – de căcat.
Contribui, prin eforturile mele, la
Pokemondializare. Trăiască şi înflorească regimul de căcat!
Mă omori când tragi apa!”
„Oh, shit!” am strigat, cu dispreţ.
„Yes, please!” i s-a luminat toată faţa, plină de speranţă.
„Prefer un regim republican, de banane...” S-a uitat la mine trist, cu dezamăgire… Pe cerul albastru al privirii sale se iviseră nouri…
„Ce doreşti de la mine?” – i-am strigat eu, semeţ.
„Nimic mai simplu: Viaţa şi Opera. În lingouri
Cât mai compacte, de căcat
Soldăţesc”, mi-a răspuns, îndrăzneţ.
„Prietene, ai o viaţă de tot căcatul!” i-am strigat, cu dispreţ.
„Ştiu”, a oftat el, cu încântare. „Nu e minunat?”
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire