Odihna

Într-o dimineaţă oarecare de luni, chiar în ziua în care împlinea, neştiut de nimeni, uitat până şi de urmaşii săi risipiţi care-ncotro prin lumea largă, venerabila vârstă de optzeci şi opt de ani, nea Grigore simţi, pentru prima oară în viaţă, că i se înmoaie genunchii şi că nu-i mai ajunge suflul. Se trase lângă un copac din parcul prin care îşi plimba bătrâneţile în fiecare zi de când ieşise la pensie şi rămăsese vădan şi se aşeză în fund, oarecum turceşte, să-şi odihnească ciolanele ostenite, lăsându-şi braţele vânoase să-i atârne pe lângă corp, ca şi când n-ar mai fi fost ale sale. La drept vorbind, nu-şi prea mai simţea corpul, în afara unor furnicături ciudate prin extremităţile acestuia. Nu se nelinişti prea tare, avea, totuşi, o vârstă, invidiată de foarte mulţi pensionari din circumscripţia lui electorală, poate mai tineri, în acte, dar mult mai rablagiţi ca dânsul. „Am obosit”, îşi spuse, liniştit.
Avea şi dreptul, după atâţia ani de muncă grea şi de trezit cu noaptea-n cap, în larma ceasului deşteptător, la care se adăugaseră crescutul copiilor şi apoi al nepoţilor, construirea casei, cu mâinile sale, plata angaralelor, a ratelor la bancă, ale lui, apoi ale copiilor şi ale nepoţilor, care între timp se hotărâseră, până la ultimul, să vâneze câinii de prin alte părţi ale lumii, să le înşface toţi covrigii din coadă…
Era aşa de bine să se odihnească, încât nici nu observă cum trece timpul. În mod straniu, nu-i era nici foame. Destul se chinuise, o viaţă de om, să mănânce la timp; fie că-i era sau nu foame, trebuia să nu rateze pauzele de masă, altfel alta n-ar mai fi căpătat de la şeful de echipă, sau, acasă, i-ar fi atârnat nevasta, Dumnezeu s-o ierte, lingura de gât, cum se spune. Că avea câteva fixuri, printre care şi acesta.
Iar când se lăsă întâia seară constată că nu-i mai era nici somn.
Dormise destul, uneori doar ca să fie a doua zi bun de muncă.
Dormise şi pe apucate, când era prea obosit, cum dorm caii, dormise şi de nevoie, ca în armată, pentru că aşa trebuia, dat fiind că „militarul nu doarme, ci execută program de somn”, iar altădată nu-l mai pupă aşa noroc. Acum vedea că, precum o maşină de spălat ajunsă la fier vechi, executase mult prea multe programe la viaţa lui.
Acum se bucura şi el, în cele din urmă, de o noapte sub cerul liber, mult diferită de cele din turele de noapte, când nici că apuca să ridice privirile spre cer: de această dată, stelele scânteiau prietenoase spre dânsul, aducându-i o împăcare cum nu mai încercase înainte...
Vreme de-o săptămână aproape că fu lăsat în pace. Timpul părea, în sfârşit, să curgă în favoarea lui, şi nu invers. Trecătorii se uitau la el ca la o ciudăţenie, dar îşi vedeau de drum. Ba chiar şi jurnalele de ştiri nu văzură în el, la începuturi, mai mult decât o curiozitate, mai ales că nea Grigore declarase, molcom şi mucalit, că se odihneşte şi el oleacă, la aer curat, care-i problema? Dar după o săptămână se prinseseră deja mai mulţi obişnuiţi ai parcului că întâmplarea le depăşeşte cu mult puterea de înţelegere, aşa că alertaseră, prin intermediul presei, autorităţile. Un prim inspector de la Primărie fu trimis la plimbare de nea Grigore, care se simţea bine şi atâta tot: nu încălca proprietatea nimănui şi nicio lege a ţării sau a Uniunii Europene, aşa că voia să fie pur şi simplu lăsat în pace, lucru, până la urmă, trebuie să admiteţi, destul de rezonabil. Mai puţin rezonabile s-au dovedit însă autorităţile, când s-a constatat că pe locul în care odihnea moşneagul, la poalele unui salcâm în floare, cu creştetul bâzâit de albine, urma să se înalţe, din pământ din iarbă verde, un ditamai mall-ul, cum nu s-a mai văzut. Telefoanele au şi început să zbârnâie, oamenii politici să se streseze, iar autorităţile au decis să acţioneze în forţă, ca să nu mai dea şi altora idei ecologiste…
Aşa că, nu peste multă vreme, într-un iureş de sirene şi de lumini intermitente, de avarii şi de girofar, ce contrastau puternic cu umbrele înserării, sosi, la faţa locului, în uniformă de mercenar din trupele para-speciale, singurul negociator din întreaga regiune, care regreta doar că singurul elicopter disponibil din regiune, cu care şi-ar fi făcut o super-intrare, era inutil, neavând unde să aterizeze, din cauza copacilor din parc, mult prea mulţi, şi a stâlpilor de curent de pe străzile învecinate…
Localiză, din prima, presa, apoi se duse glonţ către aceasta. Se vedea că are experienţă! Dându-şi, cu o mişcare hotărâtă, plină de energie abia reţinută, ochelarii de soare jos, le explică ziariştilor cum a fost ales de specialiştii din FBI, CIA şi SG-1 pentru un curs de negociatori, după ce aceştia îi studiaseră astrograma, palmograma şi preferinţele culinare, apoi declară, răspicând cuvintele mai dihai decât comisarul Moldovan în vremurile lui de glorie, că „ne aflăm în faţa unei situaţii aproape tipice de luare de ostatici, atâta că în cazul de faţă există un singur ostatic şi acesta s-a luat ostatic de unul singur, dar vă asigur în mod ferm că situaţia e sub control operativ”. Apoi le mărturisi cu deosebită delicateţe jurnalistelor, făcându-le cu ochiul, că va scoate, în curând, un nou album, cu un nou cover etno-folky după „Noua senzaţie de catifelaţie”. Album, „reţineţi, vă rog, de artă şi precizie şi inimă albastră de metil; aţi reţinut, da? De metil”, zâmbi el, apoi îşi luă portavocea masivă şi se îndreptă, cu paşi mari, decisivi, urmărit de microfoane şi camere de luat vederi, spre perimetrul de siguranţă, în care nea Grigore se detaşase atât de tare de context că prinsese să leviteze, vibrând uşor în galben pal. Zidul de scutieri se desfăcu într-o fracţiune de secundă, făcându-i loc, ca-n filmele action.
Apoi se refăcu, la fel de brusc, provocând spectatorilor o înfiorare marţială… Chiar şi şuţii de buzunare încremeniseră (unii chiar cu mâinile în buzunarele altora), uitând de ce erau acolo, iar ţigăncile tăcuseră, minune, uitând să-şi mai îmbie, cu vocile lor hodorogite, de tutungioaice înrăite, virtualii clienţi la bomboane agricole şi cacadele.
Curioşii urmăreau cu sufletul la gură ce se întâmplă, de la o distanţă sigură, tot ca-n filmele americane. Negociatorul îşi lăsă portavocea pe pământ, cu încetinitorul, ca pe o armă (ceea ce şi era, în opinia lui: o armă puternică, bună nu doar de stresat vecinii la beţie), ridicându-şi mâinile şi mergând încet, ca să nu-l sperie pe negociat.
Ajunse lângă acesta, apoi se puse, turceşte, lângă el, şi începură să sporovăiască, de una, de alta. Nea Grigore levita în continuare, uşurel, dar negociatorul, ce se dădea mare expert în arte marţiale orientale şi ruseşti, nu părea prea impresionat, de parcă mai văzuse el multe de-alde de-astea la viaţa lui. La un moment dat îşi trecu mâna încoace şi-ncolo pe sub nea Grigore, de mai multe ori, ca pentru a verifica cu exactitate dacă acesta chiar se desprinsese din pământ, ceea ce provocă o vie reacţie din partea publicului: unele babe fără treabă prinseră să se-nchine pe repede înainte, de parcă ar fi depănat scule de mohair, şi să scuipe-n sân cu gurile uscate, gen „Ucigă-l toaca, ce-mi văzură bătrâneţile, acu’ chiar că le-am văzut pe toate! stai să vezi când i-oi povesti şi lu’ şontoroaga, aia sigur moare de oftică!”
Negociatorul se ridică în picioare şi făcu un gest scurt, înţeles doar de scutierii săi. Unul dintre aceştia îşi aduse scutul sub nea Grigore, iar alţi patru îl înconjurară, încercând să-l ridice cu scut cu tot, evident, fără niciun rezultat. Năduşiţi, dându-şi căştile şi vestele antiglonţ jos de pe ei, scutierii se mai opintiră puţin, chemând încă patru ajutoare, dar degeaba, nea Grigore nu se clintea nici să-i fi dat cireşe abia pârguite. Grav, negociatorul îşi trimise scutierii în formaţie; se dezbrăcă până la brâu, încordându-şi muşchii scăldaţi în lumina blitzurilor, apoi se puse, în lotus, lângă nea Grigore, închizând ochii şi meditând, pe îndelete, cum se şi face, vreme de două ceasuri.
Când deschise ochii albise complet, deşi trăsăturile feţei îi păreau mult mai tinere. Cu voce albă, de cretă, dădu ultimul ordin al carierei sale militare, trimiţându-şi, aproape părinteşte, toate efectivele acasă, la neveste şi copii, recomandându-le să-i iubească din toată inima, all you need is love, şi să renunţe, încă de pe-acum, la amantele urâte.
Declară, apoi, pentru tot restul lumii, că se simţea atât de purificat încât se va retrage, pentru tot restul vieţii, într-o mănăstire tibetană.
Apoi dispăru, nu se ştie cum, în mulţime, şi nimeni nu mai află nimic de dânsul, de-atunci înainte. Pesemne că şi-a găsit deja liniştea interioară şi, deşi nu vă vine-a crede, lumea va fi fiind deja mai bună în clipele de faţă, graţie meditaţiei sale şi a altora care au ales Calea lui…
Cele spuse negociatorului de nea Grigore au fost şi ultimele sale cuvinte; după aceea, a ales să se zăvorască într-o muţenie absolută, de parcă, în sfârşit, cuvintele, la care fusese atent întreaga lui viaţă, nu cumva să-i fie răstălmăcite cumva şi să aibă apoi de tras, se dovedeau de prisos… Nici Preşedintele ţării şi nici primarul, îngrijoraţi la culme de următoarele alegeri şi de scăderile în sondaje, nu aflară nimic de la dânsul. Doar câteva ţigănci, farmazoane vestite, profitară de muţenia lui nea Grigore pentru a se poza, cu dinţii de aur la mare vedere şi uneori însoţite de câte o şleahtă de puradele, lângă acesta, în scop evident publicitar, pentru o legitimare suplimentară în faţa clienţilor, a lor şi-a puradelelor, care deocamdată învăţau o meserie de viitor.
Acolo unde negociatorul dădu greş, trimiseră, în dimineaţa următoare, un popă. Presupuneau că, născut în Răsărit, nea Grigore nu putea fi decât ortodox. Şi chiar dacă ar fi fost altceva, lucru puţin probabil, încă nu era târziu să se căiască şi să îmbrăţişeze, chiar şi în ceasul din urmă, adevărata şi dreapta credinţă, ştiut fiind că lui Dumnezeu îi plac cu deosebire astfel de cazuri pierdute. Cu burtică, Rolex şi unghii lăcuite discret, în plină afirmare socială, tânărul slujitor din oastea Domnului i se înfăţişă lui nea Grigore în uniformă regulamentară, cu odăjdiile cele mai scumpe, şi secondat de doi diaconi aproape imberbi, uşor efeminaţi (prietenii ştiu de ce!), cu cădelniţele pregătite, în privirea cărora se putea citi o licărire care, transpusă pe note muzicale de Dimitrie Cantemir, ar fi sunat, cel mai probabil, în felul următor: la primul „Miluieşte, Doamne, poporul tău, şi binecuvântează moştenirea Ta”, iar la al doilea „Bine eşti cuvântat Doamne, învaţă-ne pre noi îndreptările Tale”, într-un deficit de sincronizare cu care încă mai au de furcă, sic!, subtilele urechi îngereşti. Cu acesta avu un dialog cel puţin ciudat. „Moşule, crezi în Dumnezeu?” La ridicarea lui nehotărâtă din umeri, preotul reveni cu un atac pieziş, neaşteptat: „Dar în puterea tămăduitoare a jazz-ului?”
Cum nea Grigore nu se obosi să-i dea niciun răspuns, preotul încercă să-i pună, la telefonul mobil, pe care i-l tot îndesa în ureche, un extras demonstrativ din sfântul Coltrane, după care, iritat de lipsa lui totală de reacţie, îl lăsă, la fel de regulamentar, în plata Domnului, dându-i zdravăn cu mâna, la pupat, peste gură, şi cu crucea-n creştetul capului, şi declarând apoi, solemn, suficient de tare ca să-l audă oamenii şi ziariştii de pe margine, că se va ruga fără preget şi neostoit pentru mântuirea ba chiar şi odihnirea în pace a sufletului său.
(Dar nu chiar acum. Şi nu chiar de tot, ce Dumnezeu! Nu avea, din păcate, prea mult timp de pierdut, tocmai îl sunase contabila că îi picase pe cap un control, la firmă, din partea Gărzii Financiare. Plocon de la un statornic adversar politic. Aşa că o zbughi spre maşină, dezbrăcându-se din mers de odăjdii până la blugii de firmă şi fluierând ceva în care iubitorii rockului ar fi descoperit o linie melodică foarte apropiată de Iron Maiden, ceva de genul: Heaven can wait, Heaven can wait, Heaven can wait, Heaven can wait for another day…)
Încurajaţi de insuccesul aparent al preotului, şapte yoghini o puseră de-un început de spirală, cu nea Grigore în centru, carele nici de ei nu se sinchisi prea tare, vibrând acum în verde-albăstrui, aproape turcoaz (culoarea zodiei sale), nici măcar când spirala prinsese să crească până ce ocupă întreg parcul şi ameninţa să acopere cartierul, oraşul, judeţul, ţara, continentul, poate planeta întreagă, că oricum galaxia e o spirală şi n-ar fi fost decât o continuare firească a ei, înscriindu-ne, pentru veşnicie, în destinul cosmic care e al nostru. Atâta că un franciscan irlandez albinos şi apocaliptic cu apucături de ninja terorist, apărut de niciunde, începu să-i încingă pe yoghini peste spinări în numele preasfintei credinţe catolice, alungându-i de la locurile lor de le scăpărau călcâiele, care-ncotro, şi risipindu-i, de unul singur, în întreaga lume şi chiar şi în Suedia!...
Ortodocşii nu se lăsară mai prejos, iar întreaga tărăşenie fu afurisită în mod oficial de însuşi nea Patriarhul, nea Grigore devenind întâiul excomunicat al mileniului, dovedind fără putinţă de tăgadă, tuturor credincioşilor, spre învăţătură de minte, că, dacă Dumnezeu te mai iartă, cu Biserica, ca şi cu Fiscul, se ştie, chiar nu e de glumit.
Imediat năvăliră pe dânsul o sumedenie de secte, cu oferte care de carte mai atrăgătoare (incluzând chiar planuri de dental care pe viaţă şi oferte publicitare şi din show-biz), atâta că nea Grigore nu se mai sinchisea chiar de nimic, o viaţă întreagă îşi făcuse griji, de gura lumii sau doar a nevestei, Dumnezeu s-o ierte, pentru atâtea şi atâtea lucruri, cine ştie cât de importante, poate erau doar nişte flecuşteţe, venise vremea, slavă Domnului, să se liniştească şi el, într-un sfârşit.
Neputincioase, autorităţile i-au trimis chiar şi o vedetă porno mai nurlie, care cică se lăudase, la un talk-show de televiziune de cartier, că e în stare să scoale, cu farmecele ei personale, chiar şi morţii din morminte, cel puţin parţial, iar cu moşul nu va fi chiar nicio problemă.
Zis şi făcut: într-o noapte de pomină, însoţită de numeroase echipe de televiziune, porni spre moşneguţ. Începu cu un strip tease aşa de savant, că le provocă nişte erecţii zdravene tuturor bărbaţilor, de la cameramani la regizorul de emisie, ba chiar umezi şi o bună parte din femei, apoi începu să se frece de nea Grigore cu ţâţele ţuguiate sau să-i dea cu mătăuzul parfumat cu Chanel nr. 5 pe la nas, de-ai fi zis că vrea să-l lustruiască de atâta drag şi dor, nu altceva.
Nea Grigore o privi senin, în ochii-i rimelaţi, cu atâta blândeţe, că, pătrunsă, ca niciodată în cariera sa, până în străfundurile sufletului, mai adânc decât izbutiseră toţi bărbaţii din viaţa ei (şi nici că erau puţini, ori prea puţin înzestraţi), târfa luă, într-o fracţiune de secundă, hotărârea de a merge la mănăstire pentru tot restul vieţii ei păcătoase, în vreme ce atât în parc cât şi în regia de emisie se dezlănţuise o orgie care i-ar fi făcut până şi pe diavoli geloşi: până şi câinii maidanezi bâstâcăiau frenetici, urlând, peste căţelele deşelate, intrate brusc în călduri, de-ţi făceau părul măciucă, mai dihai ca la un sabat vrăjitoresc smintit, ce bine că, la nivel înalt, se luase hotărârea ca emisiunea să nu fie în direct, altfel nimeni n-ar fi putut răspunde de consecinţe...
Neputincioase, autorităţile au încercat să-l aresteze pentru tulburarea liniştii publice, dar n-au fost în stare să-l clintească nici cu cabluri de vapor, trase de buldozerele care abia aşteptau să muşte din pământ: rând pe rând, cablurile de oţel plesneau, iar muncitorii o lăsară baltă, nu voiau să-şi lase ciolanele pe-acolo. Nici salcâmul sub care odihnea moşneagul nu putu fi tăiat: se ştie că salcâmul e un lemn tare abia după ce se usucă, dar acesta devenise impenetrabil, de plesnea lanţul la drujbă încă de la prima atingere...
Nici tentativa de a construi mall-ul pe deasupra salcâmului şi a lui nea Grigore nu se putu pune în practică: pământul de dedesubt se dovedi atât de instabil, aproape lichid, că nu se putea construi nimic pe el, nici măcar pe piloni înalţi, aşa că ideea fu abandonată, iar şpăgile cerute înapoi de la politicieni. Au mai urmat câteva scandaluri politice, dar deja nu ne mai interesează: ne-am scârbit, şi noi, de soiul lor.
Oamenii îl încercuiseră pe bătrân cu buchete de flori, la o distanţă de şaisprezece metri, exact pe unde fusese cercul scutierilor.
Unele din florile depuse prinseseră, nu se ştie cum, rădăcină, în pământul bătut de bocanci. În interiorul cercului iarba înverzise mai tare ca nicăieri, se putea vedea cu ochiul liber, iar unii soseau acolo într-un soi de pelerinaj, având grijă să nu-l mai deranjeze pe nea Grigore cu nimic. Se spunea, nu se ştie de ce, că păsările bolnave care trec în zbor pe deasupra salcâmului ce rămăsese înflorit se vindecau pe dată, şi că în clopotul ca de cleştar în care rămăseseră, într-o adiere primăvăratică de plăcută mireasmă, bătrânul şi copacul puteai vedea aievea, ca în globurile de cristal cu peisaje de iarnă, încă din timpul vieţii, un colţ de rai, privegheat de îngeri, loc de odihnă, loc de verdeaţă, unde nu e durere nici întristare nici suspin. Într-un fel, oamenii îi dăduseră bătrânului ceea ce autorităţile îi refuzaseră, într-o primă instanţă. Pace. Prima ninsoare, blândă ca în poveşti sau ca-n globurile de cristal ale copilăriei, îl prinsese, ca niciodată, liber. Nicio legătură cu aşteptările chinuitoare în ger din tinereţe, cu mersul la şcoală sau la muncă prin troiene cât casa, cu suflatul în pumni ori cu mănuşile aspre de lână, cu un singur deget, ori cu statul la cozi.
Legăturile sale cu trecutul se rup una după alta, fără păreri de rău. S-ar spune că le-a cam ajuns, şi că acum pier firesc, de bătrâneţe.

…Cu o aură discretă, abia vizibilă, bătrânul închide ochii şi parcă visează. Îşi prefiră pe ecranul amintirii întreaga viaţă, zâmbind din când în când, cu mulţumire, fără să ştie, sau poate doar bănuind, ca şi noi, că la fiecare zâmbet al său prinde să încolţească, sub stratul de zăpadă, un ghiocel sau oricare altă floare ce va sorbi, însetată, din roua viitorului. Visează că se-ntinde pe spate de-i trosnesc oasele, ca în copilărie, şi dă din mâini şi din picioare, să facă îngeri pe zăpadă.
Visează că ninsoarea a încetat iar liniştea dimineţii a pus de-acum stăpânire pe întreaga lume. Visează că se scufundă în pământ, printre firele de iarbă rămase verzi sub stratul de zăpadă, atât de adânc încât va putea zări, ziua-n amiaza mare, stelele, ca din străfundurile unei fântâni. E cald şi bine, ca la sânul mamei, când abia scâncea, neştiind încă, sau nemaiamintindu-şi, pe ce lume venise, şi ce-i va mai fi dat să trăiască. Şi vede, cu ochii minţii, cum pe boltă se iveşte, aievea, o nouă stea, care-i clipeşte, prietenoasă, din depărtare.

Din volumul în pregătire Materia prima. Teorii alumetice din criza de timp (2003-2009).