Materia Prima

Mutare...

2011-06-12T08:55:00.000-07:00

M-am mutat pe www.resurseculturale.ro, în calitate de admin.

Atelier de traducere 2

2010-02-11T08:23:00.001-08:00

Alain Mabanckou

Alain Mabanckou s-a născut pe 24 februarie 1966 în Congo Brazzaville. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Pointe-Noire, capitala economică din Congo.

A continuat cu studii de drept în Brazzaville, apoi în Franţa, specializându-se în dreptul afacerilor. A fost, timp de un deceniu, consilier la o mare companie. Între timp a publicat cărţi de poezie distinse cu Premiul Jean-Christophe al Societăţii poeţilor Francezi apoi a debutat în roman, în 1998, cu Bleu-Blanc-Rouge [Albastru-Alb-Roşu], care i-a adus Marele Premiu Literar al Africii Negre. Obţine o bursă de scriitor în Statele Unite în 2001, apoi demisionează, când Universitatea din Michigan îi propune postul de profesor de literaturi francofone în 2002. Predă aici timp de patru ani înainte de a accepta o nouă ofertă din partea prestigioasei Universităţi din California – Los Angeles (UCLA), unde predă şi în prezent, la departamentul de studii francofone şi literatură comparată. Alain Mabanckou a primit bursa cea mai prestigioasă pentru Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Princeton (SUA).

Verre Cassé [Pahar Spart] – roman apărut la editura Seuil în ianuarie 2005, salutat de publicul larg şi de critică, adaptat pentru scenă, tradus în circa şase limbi – a fost un eveniment literar în Franţa şi în întreaga lume francofonă. În acelaşi an, cartea a primit trei premii şi a intrat în finala pentru Premiul Renaudot. Mémoires de porc-épic [Memorii de porc spinos] (Seuil, 2006) a primit Premiul RENAUDOT, premiul Aliénor d’Aquitaine şi Le Prix de la rentrée littéraire française 2006. Pe 8 ianuarie 2009 a apărut Black Bazar, tot la editura Seuil, roman clasat printre cele mai vândute 20 de cărţi în Franţa. Pentru Revista Tomis am ales un fragment din Pahar Spart, la sugestia lectorului francez din Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Kaya Vinson, ca şi în cazul scriitorului Jean-Claude Izzo, din ianuarie; împreună intenţionăm să oferim cititorilor extrase din cei mai citiţi scriitori francofoni contemporani. Pahar Spart, „operă truculentă, exuberantă, răsunătoare“ (Bernard Pivot), redă povestea unui bar din străfundurile Congo-ului, al cărei depozitar este unul din stâlpii localului. „Delir aparent, control absolut“ (Pierre Assouline), încă de la prima pagină:

să zicem că patronul barului Le Crédit a voyagé mi-a dat un caiet pe care trebuie să-l umplu, şi bagă mâna-n foc că eu, Pahar Spart, pot oua o carte pentru că, în glumă, îi povestisem într-o zi despre un scriitor faimos care bea ca o sugativă, un scriitor care chiar trebuia adunat de pe stradă când se-mbăta, deci cu patronul nu e de glumit că ia totul de bun, şi când îmi dăduse caietul, precizase de la bun început că era doar pentru el singur, că nimeni altcineva nu-l va citi, păi şi-atunci, am vrut eu să ştiu de ce ţinea atât la caietul ăla, mi-a răspuns că nu voia ca Le Crédit a voyagé să dispară într-o zi uite-aşa, şi a adăugat că oamenii din ţara asta nu aveau simţul păstrării amintirilor, că vremea poveştilor spuse de bunică-sa, pe care o căuta moartea pe-acasă, se sfârşise, că venise de-acum vremea scrisului, care rămâne, vorbele sunt ca fumul negru sau ca pişatul de pisică sălbatică, patronului de la Le Crédit a voyagé nu-i plac formulele de-a gata de genul „în Africa, atunci când moare un bătrân, arde o bibliotecă “, şi când aude clişeul ăsta supra-developat, se oftică de nu se poate şi bagă imediat replica aia cu „depinde şi ce bătrân, terminaţi cu prostiile, eu n-am încredere decât în ce e scris“,…

„Tipograful“

l-am întâlnit pe Tipograf la fel cum dau, de cele mai multe ori, peste mai toate personajele noi din acest bar, ies de nu ştiu unde, şi iată-le înaintea mea, cu lacrimi în ochi, cu vocea nesigură, iar ăsta, adică Tipograful, mă căuta să-mi vorbească încă din prima zi în care pusese piciorul, cu platfus, în Le Crédit a voyagé, avea cu adevărat nevoie să-mi vorbească, neapărat mie, nu altcuiva, şi striga atunci „vreau să stau de vorbă cu tine, vreau să vorbim, doar ţie ţi se spune Pahar Spart prin partea locului, nu-i aşa?, vreau să-ţi vorbesc, am multe să-ţi spun, lasă-mă să m-aşez la masa ta şi să fac cinste cu o sticlă, eu mă prefăceam că nu mă interesează povestea lui, poveşti am tot auzit, şi nu mi-ar ajunge un singur caiet să le redau, mi-ar trebui mai multe volume pentru a cuvânta despre toţi regii ăştia blestemaţi, aşadar Tipograful bâţâia de nerăbdare, eu continuam să-mi scrutez paharul cu vin roşu ca un filosof care se întreabă oare ce urzeşte un lichid în taina adâncimilor sale, şi dacă este vreun secret pe care să-l pot dezvălui aici e că, pentru a-i îndemna pe oameni să vorbească, trebuie să te-arăţi distant, indiferent, într-un cuvânt dezinteresat, nu există nimic mai eficient decât stratagema asta veche de când lumea pentru a pune lucrurile în mişcare, şi toţi oamenii ăştia care caută să se spovedească se simt puţin şifonaţi, ei care erau aşa convinşi că povestea lor e cea mai extraordinară de pe pământ, cea mai fantastică, mai surprinzătoare şi mai întortocheată, vor să vă demonstreze că povestea pe care o au de spus e la fel de gravă şi de serioasă ca pedeapsa cu moartea, „dar de ce să-mi vorbiţi tocmai mie“, am făcut eu pe miratul, deşi chiar aveam chef să-l ascult, iar el mi-a răspuns „pentru că mi s-a spus că eşti un tip a-ntâia“, şi am râs, mi-am ridicat apoi paharul cu vin roşu şi am luat o înghiţitură, „şi ce altceva ţi-au mai spus ăştia despre mine“, l-am întrebat pe Tipograf, „că tu eşti starostele tuturor celor de prin preajmă“, şi iar am râs, înainte de a afirma că „dacă înţelepciunea s-ar măsura după lungimea bărbii, ţapii ar fi filosofi“, Tipograful a făcut ochii mari, aproape că a bătut în retragere spunându-mi „păi bine măi Pahar Spart, de ce-mi vorbeşti aşa, căutam şi eu pe cineva care să mă poată înţelege, care-i treaba cu ţapii şi cu filosofii, că eu unul îmi bag picioarele“, i-am spus să se potolească, că nu-l luam peste picior, şi-am adăugat „pesemne că ţi-au mai spus şi altceva, nu?, ăia care ţi-au vorbit despre mine“, el a încuviinţat din cap că „da, mi s-a spus că ai văzut prima cărămidă din acest bar, mi s-a mai spus că Melcul căpos e tovarăşul tău, că ascultă de tine“, eu am surâs, măgulit că mă vorbea de bine, astfel de vorbe îmi place mie să-mi aud, insul devenea interesant, „şi mai ce, că doar nu ţi-au spus numai asta“, el a căzut pe gânduri, cu ochii la cer, „se pare chiar că scrii ceva despre tipii marfă din acest bar, scrii asta într-un caiet, pesemne chiar în caietul ăla de lângă tine, nu-i aşa?“, n-am răspuns, am pus o mână pe pagina caietului deoarece insul încerca să-mi citească mâzgălelile, asta nu-mi cade prea bine, şi mi-am mai turnat un pahar de vin roşu după ce am scuturat bine sticla, până la ultima picătură, apoi am băut paharul până la fund dintr-o sorbire, înainte să-l întreb „deci, ce pofteşti“, brusc şi-a ridicat vocea, „vreau şi eu locul meu la tine în caiet pentru că o să faci faimoşi atâţia tâmpiţi în vreme ce, dintre toţi ăştia de pe-aici, eu sunt cel mai interesant“, ce ins pretenţios, cine se credea, „hei, potoleşte-te, prietene, şezi blând, şi de unde până unde eşti tocmai tu cel mai interesant de aici?, ţi-o spun cinstit, e o afirmaţie gratuită, dă-mi un singur motiv, nu mai multe, să cred că eşti omul cel mai interesant dintre toţi de pe-aici“, iar el mi-a răspuns, fără să stea deloc pe gânduri, „sunt cel mai important dintre ei pentru că eu am făcut Franţa, şi nu tuturor le e dat aşa ceva, crede-mă“, şi a spus asta pe un ton firesc care nu lăsa loc de contraziceri, Franţa era pentru el unitatea de măsură, culmea recunoaşterii, a călca pe acolo însemna a se ridica în rândul celor care au întotdeauna dreptate, ce obiecţii mai puteam eu să-i ridic după astfel de cuvinte, degeaba am căutat un argument de contraatac, nu mi-a trecut nimic prin minte, deci am capitulat „atunci, aşează-te, prietene, să vedem ce şi cum mai îndeaproape“, şi a luat loc la masa mea, şi iată-l umplându-şi paharul gol pe care tocmai îl luase de la masa vecină, şi iată-l sorbind o înghiţitură, şi iată-l deci curăţându-şi gâtlejul de trei ori înainte de a mă ameninţa „îţi spun, Pahar Spart, dacă nu mă bagi în caietul tău, chestia nu va face nici cât o ceapă degerată, nici măcar atâtica, şi-ţi mai spun că se poate trage chiar şi-un film după viaţa mea“, s-a potolit, în sfârşit, s-a lăsat apoi o tăcere îndelungată, de se auzeau îngerii fâlfâind neatenţi pe deasupra creştetelor noastre, eu îl scrutam în continuare, „bun, deci de unde să încep, nu-i aşa?, cu ce anume să-ncep“ m-a întrebat el părând că se resemnează, eu unul n-am mai scos o vorbă, iar el a continuat „să-ţi spun adevărul, nu-i urăsc pe francezi şi nici pe franţuzoaice, dar e o franţuzoaică, una singură, îţi jur, nu mai multe, pe care o urăsc“, începea bine.

Ziua şi cartea

2010-01-27T00:56:00.000-08:00

Întins pe spate în iarba abia încolţită, cu faţa plină de sânge, inundată de lumina crudă a primăverii, omul începuse să râdă din răsputeri, priapic şi fastuos, fără să se poată abţine, de-l dureau muşchii obrajilor; aşa l-au găsit cei de pe salvare – şi au fost nevoiţi să-i facă un sedativ, să-l potolească. (Era o zi perfectă pentru picnic.) Cică se târâse singur dintre fiarele contorsionate ale autobuzului, şi fusese, pare-se, în mod inexplicabil, chiar miraculos, singurul supravieţuitor. „Săracul, a avut o descărcare nervoasă. E mai bine aşa”, comentase o asistentă, însărcinată în trei săptămâni. La faţa locului, un agent de circulaţie încerca deja să stabilească, împreună cu un cioban, cauzele accidentului. Ciobanul era mut, de felul său, şi nici nu ştia carte, dar din semnele pe care le făcea reieşea ceva greu de crezut, şi anume că o rază verzuie trăsnise autobuzul galben din seninul albastru, preschimbându-l într-o clipită în grămada suprarealistă de fiare numai bune de expus la un muzeu de artă modernă, în (fel şi) chip de instalaţie. Explicaţia nu părea foarte sanitară. Agentul de circulaţie, total ageamiu în privinţa artei moderne, şi fără nicio apetenţă pentru sefeuri, îşi închisese carneţelul, nedumerit. Habar nu avea ce să raporteze fără să pară dus cu sorcova. O ţestoasă abia ieşită din amorţirea iernii, care se târa, alene, prin faţa fostului autobuz de şcoală, fu învinuită în mod oficial de dezastru şi escortată la sediul secţiei de poliţie, în stare de reţinere, fiind ulterior eliberată, din lipsă de probe, precum şi datorită faptului că nu ştiau prea bine cu ce s-o hrănească, în mod animalic corect. Salvarea ajunsese demult la spital, iar pacientul fusese urcat pe masa de operaţii. Zâmbetul i se mai relaxase puţin, căpătând subtilităţi nebănuite şi chiar virtuţi vindecătoare. În mod surprinzător, nu avea nicio fractură, dar fuseseră totuşi nevoiţi să-i refacă figura, din care, cu excepţia zâmbetului, nu se mai înţelegea nimic. O echipă de esteticieni s-a întrecut pe sine: în sfârşit, aveau mijloacele şi ocazia perfectă să recompună portretul-robot al umanităţii, conform unui protocol secret semnat în Antichitate de înaintaşii marilor companii farmaceutice de astăzi despre care… hmm, am spus deja prea multe: o prostie, nu există şi nici nu a existat aşa ceva, după cum nu a existat nicio tentativă de reconfigurare genetică a pacientului nostru: nu, nici vorbă, nicidecum; nu mai credeţi în conspiraţii gen Deus Ex, sau flăcări violete pe comori de aur alb că nu mai sunteţi copii. După refacere, pacientul se privi în oglindă, cu neîncredere, şi intră brusc în panică, amintindu-şi că nu-şi mai amintea absolut nimic, fapt care, în vânzoleala din policlinică, nu miră pe nimeni. La insistenţele neurologilor, precum şi la recomandarea discretă a colegiului iatromanţilor de rit antic şi acceptat, se hotărâseră să-l mai păstreze prin preajmă, chipurile ca material de studiu pentru studenţi. În pijamale, halat şi papuci, pacientul pletos şi cu barbă, îndrăgit în scurtă vreme de toată lumea şi devenit între timp un fel de mascotă a spitalului, nimeri, într-o preafrumoasă şi binecuvântată zi de vară, când constelaţiile se rotiseră corespunzător, ca un cifru cosmic de valiză, în cabinetul neurologului-şef, taman într-un moment în care acesta se afla în operaţie, şi dădu, cu încântare, peste ceva cumplit: o etajeră plină de cărţi. Deschise una, la întâmplare, descoperind că ştie să citească, ba chiar în mai multe limbi străine, şi că toate lucrurile de acolo i se păreau, nu ştia bine de ce, extrem de familiare. Când doctorul se întoarse, pacientul ştia deja cine este, şi-i recită triumfător: „Mă numesc Robinson Crusoe, şi am stat pe o insulă pustie treizeci şi şase de ani, cinci luni, două săptămâni şi patru zile!” Medicul, obosit după operaţie, nu aprecie foarte mult descoperirea pacientului său, şi-l expedie rapid în rezerva lui, explicându-i că nu toţi pletoşii bărboşi sunt Robinson Crusoe şi prin urmare nu trebuie să creadă toate prostiile scrise prin cărţi, cu excepţia cărţilor de medicină, şi, „sper că pentru ultima oară”, că nu trebuie să se culce chiar cu tot personalul medical feminin, sedus de zâmbetul său enigmatic. Pacientul dădu din cap că înţelesese, şi se retrase. Doctorul răsuflă, în sfârşit, uşurat. „Slavă Domnului, bine că n-a nimerit vreo proză de-a infamului Pantelimon Puleandru, iubitorul de panseluţe, de-a sordidului Honorius Cordac, purtătorul de talangă prezidenţială, ori, Doamne fereşte, de-a apneicului Василий Георгиевичь, cel amarnic fugărit de destin ca melcul de gripa porcină! Dacă de sex şi de droguri n-a putut scăpa, locuind practic într-un spital public, măcar de violenţă să-l ţinem departe, aşa să ne-ajute Hipocrat!” Ceea ce însă nu bănuia doctorul era conspiraţia universală ţesută, în plan astral, în jurul micii sale biblioteci de campanie. În lipsa sa, pacientul demară, privat de televizor şi flămând de cunoaştere, programul „ziua şi cartea”. I se păruse lui că sună bine, că are potenţial.
Pentru început, alese, cu degete tremurătoare, o carte mai groasă şi mai prăfuită, din raftul cel mai de sus. (Mâna destinului? Oare chiar trăsese o carte norocoasă? Comentatorii mai preţioşi ar spune: „din raftul cel mai apropiat de divinitate”. Aiurea: s-o spunem p-a dreaptă, era taman raftul cu cărţile cele mai puţin citite. E lucru ştiut că medicii cred mai mult în bibliografia de specialitate decât în Cuvântul Domnului: şi doar ce v-am sugerat aşa ceva, neatenţilor, prin gura unui personaj avizat. Înţelegeţi şi de ce trag oarecum de timp, înteţind suspansul, întrucât povestea se apropie, vertiginos, de un oarecare sfârşit. Şi nu, chiar nu e vorba de mărirea numărului de pagini pe care trebuie să-l acopăr, grijuliu, lună de lună, zi de zi, an de an, asta e o aberaţie oricum, de care trebuie să se ţină deoparte orice scriitor responsabil, zău aşa. Nu de alta, dar nu ştii niciodată cine te poate citi, şi în ce conspiraţie universală poţi păşi, pe neştiute, întocmai ca pacientul nostru… V-aţi prins, nu-i aşa?) Era Cartea Cărţilor. (Şi nu, nu era catalogul vreunei edituri, ci chiar Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, la editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, aşa să-mi ajute D-zeu!)

Când medicul ieşi din operaţie, minune mare: pacienţii erau toţi vindecaţi (mai ales cei cronici, cu excepţia celui asupra căruia tocmai performase cea mai reuşită operaţie din viaţa lui, de păstrat în analele medicinii, şi al cărui suflet greu încercat zburda deja la loc odihnă, la loc de verdeaţă, unde nu-i întristare, nici durere, nici suspin, dând seama deja, în ceruri, asupra minunilor recent săvârşite pe pământ, ca-n vremurile bune: minuni cu care aproape că fusese contemporan, la numai o tăietură de bisturiu distanţă). În spital fie se instaurase un haos desăvârşit, fie se pogorâse raiul pe pământ. Ologii îşi aruncau cârjele care-ncotro şi le fugăreau pe asistente, să se răzbune pe dânsele pentru injecţii, reprizele de voyeurism forţat, fustiţele cele scurte şi lipsa chiloţeilor şi a sutienelor, în aplauzele frenetice ale ciungilor. Orbii vedeau în sfârşit, cu ochii scăldaţi în lacrimi, că niciodată, în toată viaţa lor, nu votaseră cu cine trebuie! Paraplegicii se spărgeau în figuri, cică făceau acum flicflacuri şi ţucahare pe holurile prestigioasei instituţii sanitare, oligofrenii se luau în clinciuri şi citau furibund din Nietzsche şi Heidegger, la fel tinichigiii şi ospătarii (fani înfocaţi ai formelor apriorice kantiene, conform notelor de apă plată), toxicomanii trecuseră in corpore pe acadele iar impotenţii spărgeau, tan-tana, definitiv satisfăcuţi şi mândri, geamurile dulapurilor de medicamente de la nivelul buricului, cu mâinile la spate; circumcişilor le crescuseră prepuţuri, oamenii politici îşi dădeau care mai de care demisia de prin partide şi consilii de administraţie, frigidele tăbărâseră pe toată suflarea bărbătească, cu gura şi nu numai, diabeticii îşi lingeau degetele de tort, inclusiv degetul opt (de fapt, mai ales degetul opt, mai lung şi mai apt), chelioşii dădeau frenetic din pleată în ritm de heavy metal, nimfomanele îşi făceau rezervări la mănăstire, cei cu poliartrită reumatoidă se apucaseră de aikido, homosexualii făceau gargară cu agheazmă, deep throat, căutând, cu mâini flămânde, funduri, multe, de femei (de femei), poliţiştii îşi dădeau doctorate în antropologie şi teozofie iar alcoolicii beau suc cu paiul.

Când paza fu anunţată, era – ca întotdeauna – prea târziu...
Pacientul necunoscut dispăruse. O zbughise, spre alte zări.
Doctorul surâse, pe undeva satisfăcut. Lumea, aşa cum o ştim, începuse să se schimbe, fără s-o ştie. Industrii întregi se pregăteau de faliment şi habar nu aveau că deja le sunase ceasul. Sau poate că nu.

Cine mai ştie? Şi în pacientul nostru se schimbase ceva, tot fără s-o ştie. De cum ieşise din curtea spitalului, împrejmuit cu sârmă ghimpată, în preajma inimii sale se activase un dispozitiv minuscul, alimentat cu biocurenţi şi introdus preventiv, pentru orice eventualitate.
În definitiv, experimentele nu trebuie scăpate de sub control niciodată. Cu atât mai puţin cu cât anvergura lor e mai mare şi consecinţele lor pot fi mai copleşitoare… Iar undeva, în străfundurile grădinii lui Dumnezeu, pe un imens ecran negru, ca desprins direct din noaptea timpurilor sau din smoala iadului, un punct verzui prinsese să pâlpâie, în ritmul pulsului său, la încrucişarea perfect perpendiculară a axelor coordonatelor sale terestre. Cam ca pe un monitor de spital.

Abia smulsă de luminozitatea ecranului din întuneric, o mână cu un tatuaj în spirală dădu la o parte un capac care adăpostea un buton roşu, apoi adăstă, liniştită, în preajma acestuia. Până la noi ordine, mondiale.

Atelier de traducere 1

2009-12-15T00:29:00.001-08:00

Jean-Claude Izzo

Născut în 1945 la Marsilia, fiu al unui barman italian şi al unei croitorese spaniole, Jean-Claude Izzo abia apucă să termine o şcoală de meserii, specializarea sculer-matriţer, când este chemat să-şi efectueze stagiul militar – în timpul căruia face o greva foamei de o lună, fapt care-l va costa trimiterea într-un Batalion Disciplinar în Djibouti. Întors în Franţa, se înscrie în Partidul Comunist Francez, militează într-o mişcare pacifistă, devine jurnalist, apoi redactorul-şef al ziarului La Marseillaise. În 1978, după scindarea Uniunii de Stânga, îşi taie toate punţile: divorţează, demisionează de la ziar şi-şi predă carnetul de partid. După câţiva ani de tras mâţa de coadă, revine la meseria de ziarist, mai întâi la revista lunară Viva, apoi la Gulliver. Începe să scrie poeme pe la sfârşitul anilor 60. I se editează câteva cărţi, dar au prea puţini cititori, până în 1995 când, la cincizeci de ani, îşi face adevărata intrare în literatură cu o serie de romane poliţiste cu acţiunea plasată în preajma Marsiliei, avându-l ca protagonist pe fostul poliţist Fabio Montale. Moare de cancer, abia ajuns la cincizeci şi cinci de ani. Cenuşa i-a fost risipită deasupra portului din Marsilia.

Bibliografie: Poèmes à haute voix (P.J. Oswald, 1970), Terres de feu (P.J. Oswald, 1972), État de veille (P.J. Oswald, 1974), Braises, brasiers, brûlures (1975), Paysage de femme (Guy Chambelland, 1975), Le réel au plus vif (Guy Chambelland, 1976), Clovis Hughes, un rouge du Midi (J. Laffitte, 1978, 2001), Total Kheops (Gallimard, Série Noire, 1995, Folio, 2001), Chourmo (Gallimard, Série Noire, 1996, Folio, 2001), Loin de tous rivages (Ed. du Ricochet, 1997, Ed. Librio, 2000), Les marins perdus (Flammarion, 1997, Ed. j’ai lu, 1998), Vivre fatigue (Librio, 1998), Solea (Gallimard, Série Noire, 1998, Folio, 2001), L’Aride des jours (Ed. du Ricochet, 1999, Ed. Librio, 2000), Le soleil des mourants (Flammarion, 1999, Ed. j’ai lu, 2000), un temps immobile (Filigrane Editions 1999), Marseille (Hoëbeke, 2000).

Mi-e dragă Marsilia

M-am născut la Marsilia. Din tată italian şi mamă spaniolă. Dintr-una din acele încrucişări ale căror secret îl deţine oraşul. Să te naşti la Marsilia nu e niciodată o întâmplare. Marsilia este, şi a fost întotdeauna, portul exilurilor mediteraneene, precum şi ale fostelor noastre rute coloniale. Aici, oricine debarcă, într-o zi, în port, e prin forţa împrejurărilor acasă. De oriunde ai veni, la Marsilia eşti acasă. Pe străzi, dai peste chipuri familiare, sau peste mirosuri cunoscute. Marsilia e familiară. Din prima privire.
De aceea îmi iubesc oraşul. E frumos datorită familiarităţii lui, care e ca pâinea de împărţit la toată lumea. Nu e frumos decât prin omenie. Restul e şovinism. De oraşe frumoase, cu monumente arătoase, e plină Europa. De rade frumoase, de golfuri arătoase, de porturi magnifice, e plină lumea. Şovin nu sunt. Sunt din Marsilia. Adică de aici, cu patimă, şi de oriunde altundeva, în acelaşi timp. Marsilia este cultura mea despre lume. Întâia mea educaţie despre lume. Marsilia trăieşte, oriunde-ai merge, prin căile de navigaţie străvechi, spre Orient, spre Africa, apoi spre Americi, căi reale pentru câţiva dintre noi, visate pentru cei mai mulţi dintre ceilalţi. Parisul este o atracţie, Marsilia, un paşaport. Când sunt departe, şi mi se-ntâmplă des, mă gândesc la Marsilia fără nostalgie. Dar cu aceeaşi emoţie ca la femeia iubită, lăsată în urmă preţ de-o călătorie, şi pe care doreşti din ce în ce mai mult s-o regăseşti pe măsură ce trec zilele. Cred în ce mi s-a arătat pe străzile din Marsilia, de care nu mă pot dezice: ospitalitatea, toleranţa, respectul faţă de celălalt, prietenia fără concesii şi fidelitatea, calitate esenţială a iubirii. [...] Îmi place să cred – deoarece astfel am fost crescut – că Marsilia, oraşul meu, nu e un scop în sine. Ci doar o poartă deschisă. Spre lume, către ceilalţi. O poartă care deschisă va rămâne, pentru totdeauna.

Fragment din Jean-Claude Izzo, Marseille, Hoëbeke, 2000.

„O viaţă foarte ordonată…“

Am mâncat în tăcere. Cu ochii pierduţi pe suprafaţa mării. O mare frumoasă de toamnă, de un albastru întunecat, aproape catifelat. Nu mă mai săturam de ea. Uluit, de fiecare dată, de atracţia pe care o exercita asupra mea. O chemare. Dar nu eram nici marinar, nici călător de felul meu. Aveam vise, dincolo de zare. Vise de adolescent. Dar nu mă aventurasem niciodată aşa de departe. Decât o dată. În Marea Roşie. Demult.
Băteam spre patruzeci şi cinci de ani şi, ca mulţi din Marsilia, eram mai impresionat de relatarea călătoriilor decât de călătorii în sine. Nu mă vedeam mergând cu avionul spre Ciudad de Mexico, Saigon sau Buenos Aires. Eram dintr-o generaţie pentru care călătoriile aveau un sens. Cel al pacheboturilor, al cargourilor. Al navigaţiei. Al vremii dictate de mare. Al porturilor. Al pasarelei aruncate spre chei, şi al beţiei mirosurilor noi, a chipurilor necunoscute.
Mă mulţumeam să-mi duc barca cu pânze, Tremolino, în largul insulei Maïre şi al arhipelagului Riou, pentru a pescui preţ de câteva ceasuri bune, înfăşurat în liniştea mării. Nu mai aveam nimic altceva de făcut. Să dau la peşte, când mă apuca. Şi să joc cărţi, între trei şi patru. Sau să beau un păhărel de tărie, la jocul de bile.
O viaţă foarte ordonată.
Uneori, plecam în drumeţie prin golfuleţe: Sormiou, Morgiou, Sugiton, En-Vau… Ceasuri de mers pe jos, cu rucsacul la spinare. Asudam, gâfâiam. Asta mă menţinea în formă. Îmi potolea îndoielile, temerile. Spaimele. Graţie frumuseţii lor, mă împăcam cu lume. Întotdeauna. E adevărat că golfuleţele sunt frumoase. Nu înseamnă nimic dacă spui asta, trebuie să vii să le vezi. Dar nu se poate ajunge la ele decât pe jos, sau cu barca. Turiştii se gândeau de două ori înainte, şi bine că era aşa.
Fonfon s-a ridicat de vreo zece ori pentru a-şi servi clienţii. Tipi care, ca mine, aveau tabieturile lor aici. Mai ales vârstnicii. Ciufuţenia lui nu izbutise să-i îndepărteze. Şi nici faptul că nu se putea citi Le Méridional la el în bar. Numai Le Provençal şi La Marseillaise erau autorizate. Fonfon era un vechi militant din Secţiunea Franceză a Internaţionalei Muncitoreşti. Era el deschis la minte, dar nu într-atât încât să tolereze ideile Frontului naţional. Şi mai cu seamă nu la el în bar, unde se ţinuseră numeroase întruniri politice. Gastounet, cum i se spunea, cu familiaritate, fostului primar, chiar venise pe la el, o dată, pentru a le strânge mâna militanţilor socialişti. Era în 1981. Vremea dezamăgirilor venise după aceea. Şi a amărăciunii…
Într-o dimineaţă Fonfon dăduse jos din cui portretul preşedintelui Republicii, care trona deasupra expresorului, şi îl aruncase în ditamai pubela lui de plastic roşu. Se auzise zgomotul de sticlă spartă. De dincolo de tejghea, Fonfon ne privise, pe rând, dar nimeni nu suflase o vorbă. […] Fonfon nu greşise. Şi nu pentru că, îmbătrânind, era mai bine să-ţi ţii fleanca. Şi tata ar fi fost ca el. Ba poate şi mai rău, deoarece, el unul, fusese comunist, iar comunismul nu mai era astăzi, în lume, decât un morman de cenuşă rece.
Fonfon s-a întors cu o farfurie de pâine dată prin mujdei apoi prin zeamă de roşie proaspătă. Spre îmblânzirea cerului gurii. Vinişorul rosé îşi găsea, astfel, noi motive să poposească în paharele noastre.
Portul se trezea încet, cu primele raze calde ale soarelui. Nu era aceeaşi hărmălaie ca pe bulevardul Canebière. Nicidecum: se auzea abia un zumzăit. Ici-colo, glasuri, muzică. Maşini care demarau. Motoare de bărci care porneau. Şi primul autobuz care sosea, pentru a-şi face plinul cu elevi de liceu.
Les Goudes, la abia jumătate de oră depărtare de centrul oraşului, nu era, după ce trecea vara, decât un sătuc de şase sute de oameni. De când mă reîntorsesem la Marsilia, de mai bine de zece ani, nu mă hotărâsem să locuiesc altundeva decât în Les Goudes. Într-o căscioară – abia două odăi cu bucătărie – moştenită de la părinţi. De bine de rău, în ceasurile mele pierdute, mai meşterisem la ea. Era departe de a fi luxoasă, dar, la opt trepte sub terasa mea, aveam marea şi bărcuţa. Iar acestea însemnau mai mult decât toate speranţele paradisului. Greu de crezut, pentru cine n-a venit într-o zi până aici, în acest mic port uzat de soare, că ne aflăm într-un arondisment al Marsiliei. În cel de-al doilea oraş al Franţei. Aici eşti la capătul lumii. Şoseaua se termină la mai puţin de un kilometru, la Callelongue, într-o cărare de pietriş alb învrâstată cu ierburi. Pe acolo porneam în plimbare. Prin văiuga din Mounine, apoi pe Şesul Prepeliţelor, pe unde se putea ajunge în strâmtorile din Cortiou şi din Sormiou.
Vaporul şcolii de scufundări a ieşit din şenal şi a pus cap-compas pe arhipelagul Frioul. Fonfon l-a urmărit din priviri, apoi s-a întors către mine şi mi-a spus, cu gravitate:
– Deci, ce părere ai?
– Cred că ne-o luăm.
Habar nu aveam despre ce vorbeşte. Cu el, putea fi vorba de ministrul de Interne, de Frontul Islamic al Salvării, de Clinton, de noul antrenor de la Olympique Marseille sau chiar de papă. Dar răspunsul meu nu putea fi decât corect. Deoarece, în mod sigur, chiar aveam să ne-o luăm. Cu cât mai mult ne turnau ăştia în urechi chestii despre social, democraţie, libertate, drepturile omului şi tot tamtamul, cu atât mai mult ne-o luam. La fel de adevărat cum doi şi cu doi fac patru.
– Mdea, a spus el. Şi io cred la fel. E ca la ruletă. Tu pui de fiecare dată banu’, na-na, da’ nu-i decât o gaură şi pierzi întotdeauna. Ţi-o trag de fiecare dată.
– Dar câtă vreme sari cu banu’, măcar rămâi în viaţă.
– Na-na! În zilele noastre, tre’ să decartezi la greu pentru asta. Io unu’, dragule, m-am cam săturat să-mi iau ţepe.

Fragment din Jean-Claude Izzo, Total Kheops, Gallimard, Série Noire, 1995 / Folio, 2001.

Odihna

2009-09-19T07:37:00.002-07:00

Într-o dimineaţă oarecare de luni, chiar în ziua în care împlinea, neştiut de nimeni, uitat până şi de urmaşii săi risipiţi care-ncotro prin lumea largă, venerabila vârstă de optzeci şi opt de ani, nea Grigore simţi, pentru prima oară în viaţă, că i se înmoaie genunchii şi că nu-i mai ajunge suflul. Se trase lângă un copac din parcul prin care îşi plimba bătrâneţile în fiecare zi de când ieşise la pensie şi rămăsese vădan şi se aşeză în fund, oarecum turceşte, să-şi odihnească ciolanele ostenite, lăsându-şi braţele vânoase să-i atârne pe lângă corp, ca şi când n-ar mai fi fost ale sale. La drept vorbind, nu-şi prea mai simţea corpul, în afara unor furnicături ciudate prin extremităţile acestuia. Nu se nelinişti prea tare, avea, totuşi, o vârstă, invidiată de foarte mulţi pensionari din circumscripţia lui electorală, poate mai tineri, în acte, dar mult mai rablagiţi ca dânsul. „Am obosit”, îşi spuse, liniştit.
Avea şi dreptul, după atâţia ani de muncă grea şi de trezit cu noaptea-n cap, în larma ceasului deşteptător, la care se adăugaseră crescutul copiilor şi apoi al nepoţilor, construirea casei, cu mâinile sale, plata angaralelor, a ratelor la bancă, ale lui, apoi ale copiilor şi ale nepoţilor, care între timp se hotărâseră, până la ultimul, să vâneze câinii de prin alte părţi ale lumii, să le înşface toţi covrigii din coadă…
Era aşa de bine să se odihnească, încât nici nu observă cum trece timpul. În mod straniu, nu-i era nici foame. Destul se chinuise, o viaţă de om, să mănânce la timp; fie că-i era sau nu foame, trebuia să nu rateze pauzele de masă, altfel alta n-ar mai fi căpătat de la şeful de echipă, sau, acasă, i-ar fi atârnat nevasta, Dumnezeu s-o ierte, lingura de gât, cum se spune. Că avea câteva fixuri, printre care şi acesta.
Iar când se lăsă întâia seară constată că nu-i mai era nici somn.
Dormise destul, uneori doar ca să fie a doua zi bun de muncă.
Dormise şi pe apucate, când era prea obosit, cum dorm caii, dormise şi de nevoie, ca în armată, pentru că aşa trebuia, dat fiind că „militarul nu doarme, ci execută program de somn”, iar altădată nu-l mai pupă aşa noroc. Acum vedea că, precum o maşină de spălat ajunsă la fier vechi, executase mult prea multe programe la viaţa lui.
Acum se bucura şi el, în cele din urmă, de o noapte sub cerul liber, mult diferită de cele din turele de noapte, când nici că apuca să ridice privirile spre cer: de această dată, stelele scânteiau prietenoase spre dânsul, aducându-i o împăcare cum nu mai încercase înainte...
Vreme de-o săptămână aproape că fu lăsat în pace. Timpul părea, în sfârşit, să curgă în favoarea lui, şi nu invers. Trecătorii se uitau la el ca la o ciudăţenie, dar îşi vedeau de drum. Ba chiar şi jurnalele de ştiri nu văzură în el, la începuturi, mai mult decât o curiozitate, mai ales că nea Grigore declarase, molcom şi mucalit, că se odihneşte şi el oleacă, la aer curat, care-i problema? Dar după o săptămână se prinseseră deja mai mulţi obişnuiţi ai parcului că întâmplarea le depăşeşte cu mult puterea de înţelegere, aşa că alertaseră, prin intermediul presei, autorităţile. Un prim inspector de la Primărie fu trimis la plimbare de nea Grigore, care se simţea bine şi atâta tot: nu încălca proprietatea nimănui şi nicio lege a ţării sau a Uniunii Europene, aşa că voia să fie pur şi simplu lăsat în pace, lucru, până la urmă, trebuie să admiteţi, destul de rezonabil. Mai puţin rezonabile s-au dovedit însă autorităţile, când s-a constatat că pe locul în care odihnea moşneagul, la poalele unui salcâm în floare, cu creştetul bâzâit de albine, urma să se înalţe, din pământ din iarbă verde, un ditamai mall-ul, cum nu s-a mai văzut. Telefoanele au şi început să zbârnâie, oamenii politici să se streseze, iar autorităţile au decis să acţioneze în forţă, ca să nu mai dea şi altora idei ecologiste…
Aşa că, nu peste multă vreme, într-un iureş de sirene şi de lumini intermitente, de avarii şi de girofar, ce contrastau puternic cu umbrele înserării, sosi, la faţa locului, în uniformă de mercenar din trupele para-speciale, singurul negociator din întreaga regiune, care regreta doar că singurul elicopter disponibil din regiune, cu care şi-ar fi făcut o super-intrare, era inutil, neavând unde să aterizeze, din cauza copacilor din parc, mult prea mulţi, şi a stâlpilor de curent de pe străzile învecinate…
Localiză, din prima, presa, apoi se duse glonţ către aceasta. Se vedea că are experienţă! Dându-şi, cu o mişcare hotărâtă, plină de energie abia reţinută, ochelarii de soare jos, le explică ziariştilor cum a fost ales de specialiştii din FBI, CIA şi SG-1 pentru un curs de negociatori, după ce aceştia îi studiaseră astrograma, palmograma şi preferinţele culinare, apoi declară, răspicând cuvintele mai dihai decât comisarul Moldovan în vremurile lui de glorie, că „ne aflăm în faţa unei situaţii aproape tipice de luare de ostatici, atâta că în cazul de faţă există un singur ostatic şi acesta s-a luat ostatic de unul singur, dar vă asigur în mod ferm că situaţia e sub control operativ”. Apoi le mărturisi cu deosebită delicateţe jurnalistelor, făcându-le cu ochiul, că va scoate, în curând, un nou album, cu un nou cover etno-folky după „Noua senzaţie de catifelaţie”. Album, „reţineţi, vă rog, de artă şi precizie şi inimă albastră de metil; aţi reţinut, da? De metil”, zâmbi el, apoi îşi luă portavocea masivă şi se îndreptă, cu paşi mari, decisivi, urmărit de microfoane şi camere de luat vederi, spre perimetrul de siguranţă, în care nea Grigore se detaşase atât de tare de context că prinsese să leviteze, vibrând uşor în galben pal. Zidul de scutieri se desfăcu într-o fracţiune de secundă, făcându-i loc, ca-n filmele action.
Apoi se refăcu, la fel de brusc, provocând spectatorilor o înfiorare marţială… Chiar şi şuţii de buzunare încremeniseră (unii chiar cu mâinile în buzunarele altora), uitând de ce erau acolo, iar ţigăncile tăcuseră, minune, uitând să-şi mai îmbie, cu vocile lor hodorogite, de tutungioaice înrăite, virtualii clienţi la bomboane agricole şi cacadele.
Curioşii urmăreau cu sufletul la gură ce se întâmplă, de la o distanţă sigură, tot ca-n filmele americane. Negociatorul îşi lăsă portavocea pe pământ, cu încetinitorul, ca pe o armă (ceea ce şi era, în opinia lui: o armă puternică, bună nu doar de stresat vecinii la beţie), ridicându-şi mâinile şi mergând încet, ca să nu-l sperie pe negociat.
Ajunse lângă acesta, apoi se puse, turceşte, lângă el, şi începură să sporovăiască, de una, de alta. Nea Grigore levita în continuare, uşurel, dar negociatorul, ce se dădea mare expert în arte marţiale orientale şi ruseşti, nu părea prea impresionat, de parcă mai văzuse el multe de-alde de-astea la viaţa lui. La un moment dat îşi trecu mâna încoace şi-ncolo pe sub nea Grigore, de mai multe ori, ca pentru a verifica cu exactitate dacă acesta chiar se desprinsese din pământ, ceea ce provocă o vie reacţie din partea publicului: unele babe fără treabă prinseră să se-nchine pe repede înainte, de parcă ar fi depănat scule de mohair, şi să scuipe-n sân cu gurile uscate, gen „Ucigă-l toaca, ce-mi văzură bătrâneţile, acu’ chiar că le-am văzut pe toate! stai să vezi când i-oi povesti şi lu’ şontoroaga, aia sigur moare de oftică!”
Negociatorul se ridică în picioare şi făcu un gest scurt, înţeles doar de scutierii săi. Unul dintre aceştia îşi aduse scutul sub nea Grigore, iar alţi patru îl înconjurară, încercând să-l ridice cu scut cu tot, evident, fără niciun rezultat. Năduşiţi, dându-şi căştile şi vestele antiglonţ jos de pe ei, scutierii se mai opintiră puţin, chemând încă patru ajutoare, dar degeaba, nea Grigore nu se clintea nici să-i fi dat cireşe abia pârguite. Grav, negociatorul îşi trimise scutierii în formaţie; se dezbrăcă până la brâu, încordându-şi muşchii scăldaţi în lumina blitzurilor, apoi se puse, în lotus, lângă nea Grigore, închizând ochii şi meditând, pe îndelete, cum se şi face, vreme de două ceasuri.
Când deschise ochii albise complet, deşi trăsăturile feţei îi păreau mult mai tinere. Cu voce albă, de cretă, dădu ultimul ordin al carierei sale militare, trimiţându-şi, aproape părinteşte, toate efectivele acasă, la neveste şi copii, recomandându-le să-i iubească din toată inima, all you need is love, şi să renunţe, încă de pe-acum, la amantele urâte.
Declară, apoi, pentru tot restul lumii, că se simţea atât de purificat încât se va retrage, pentru tot restul vieţii, într-o mănăstire tibetană.
Apoi dispăru, nu se ştie cum, în mulţime, şi nimeni nu mai află nimic de dânsul, de-atunci înainte. Pesemne că şi-a găsit deja liniştea interioară şi, deşi nu vă vine-a crede, lumea va fi fiind deja mai bună în clipele de faţă, graţie meditaţiei sale şi a altora care au ales Calea lui…
Cele spuse negociatorului de nea Grigore au fost şi ultimele sale cuvinte; după aceea, a ales să se zăvorască într-o muţenie absolută, de parcă, în sfârşit, cuvintele, la care fusese atent întreaga lui viaţă, nu cumva să-i fie răstălmăcite cumva şi să aibă apoi de tras, se dovedeau de prisos… Nici Preşedintele ţării şi nici primarul, îngrijoraţi la culme de următoarele alegeri şi de scăderile în sondaje, nu aflară nimic de la dânsul. Doar câteva ţigănci, farmazoane vestite, profitară de muţenia lui nea Grigore pentru a se poza, cu dinţii de aur la mare vedere şi uneori însoţite de câte o şleahtă de puradele, lângă acesta, în scop evident publicitar, pentru o legitimare suplimentară în faţa clienţilor, a lor şi-a puradelelor, care deocamdată învăţau o meserie de viitor.
Acolo unde negociatorul dădu greş, trimiseră, în dimineaţa următoare, un popă. Presupuneau că, născut în Răsărit, nea Grigore nu putea fi decât ortodox. Şi chiar dacă ar fi fost altceva, lucru puţin probabil, încă nu era târziu să se căiască şi să îmbrăţişeze, chiar şi în ceasul din urmă, adevărata şi dreapta credinţă, ştiut fiind că lui Dumnezeu îi plac cu deosebire astfel de cazuri pierdute. Cu burtică, Rolex şi unghii lăcuite discret, în plină afirmare socială, tânărul slujitor din oastea Domnului i se înfăţişă lui nea Grigore în uniformă regulamentară, cu odăjdiile cele mai scumpe, şi secondat de doi diaconi aproape imberbi, uşor efeminaţi (prietenii ştiu de ce!), cu cădelniţele pregătite, în privirea cărora se putea citi o licărire care, transpusă pe note muzicale de Dimitrie Cantemir, ar fi sunat, cel mai probabil, în felul următor: la primul „Miluieşte, Doamne, poporul tău, şi binecuvântează moştenirea Ta”, iar la al doilea „Bine eşti cuvântat Doamne, învaţă-ne pre noi îndreptările Tale”, într-un deficit de sincronizare cu care încă mai au de furcă, sic!, subtilele urechi îngereşti. Cu acesta avu un dialog cel puţin ciudat. „Moşule, crezi în Dumnezeu?” La ridicarea lui nehotărâtă din umeri, preotul reveni cu un atac pieziş, neaşteptat: „Dar în puterea tămăduitoare a jazz-ului?”
Cum nea Grigore nu se obosi să-i dea niciun răspuns, preotul încercă să-i pună, la telefonul mobil, pe care i-l tot îndesa în ureche, un extras demonstrativ din sfântul Coltrane, după care, iritat de lipsa lui totală de reacţie, îl lăsă, la fel de regulamentar, în plata Domnului, dându-i zdravăn cu mâna, la pupat, peste gură, şi cu crucea-n creştetul capului, şi declarând apoi, solemn, suficient de tare ca să-l audă oamenii şi ziariştii de pe margine, că se va ruga fără preget şi neostoit pentru mântuirea ba chiar şi odihnirea în pace a sufletului său.
(Dar nu chiar acum. Şi nu chiar de tot, ce Dumnezeu! Nu avea, din păcate, prea mult timp de pierdut, tocmai îl sunase contabila că îi picase pe cap un control, la firmă, din partea Gărzii Financiare. Plocon de la un statornic adversar politic. Aşa că o zbughi spre maşină, dezbrăcându-se din mers de odăjdii până la blugii de firmă şi fluierând ceva în care iubitorii rockului ar fi descoperit o linie melodică foarte apropiată de Iron Maiden, ceva de genul: Heaven can wait, Heaven can wait, Heaven can wait, Heaven can wait for another day…)
Încurajaţi de insuccesul aparent al preotului, şapte yoghini o puseră de-un început de spirală, cu nea Grigore în centru, carele nici de ei nu se sinchisi prea tare, vibrând acum în verde-albăstrui, aproape turcoaz (culoarea zodiei sale), nici măcar când spirala prinsese să crească până ce ocupă întreg parcul şi ameninţa să acopere cartierul, oraşul, judeţul, ţara, continentul, poate planeta întreagă, că oricum galaxia e o spirală şi n-ar fi fost decât o continuare firească a ei, înscriindu-ne, pentru veşnicie, în destinul cosmic care e al nostru. Atâta că un franciscan irlandez albinos şi apocaliptic cu apucături de ninja terorist, apărut de niciunde, începu să-i încingă pe yoghini peste spinări în numele preasfintei credinţe catolice, alungându-i de la locurile lor de le scăpărau călcâiele, care-ncotro, şi risipindu-i, de unul singur, în întreaga lume şi chiar şi în Suedia!...
Ortodocşii nu se lăsară mai prejos, iar întreaga tărăşenie fu afurisită în mod oficial de însuşi nea Patriarhul, nea Grigore devenind întâiul excomunicat al mileniului, dovedind fără putinţă de tăgadă, tuturor credincioşilor, spre învăţătură de minte, că, dacă Dumnezeu te mai iartă, cu Biserica, ca şi cu Fiscul, se ştie, chiar nu e de glumit.
Imediat năvăliră pe dânsul o sumedenie de secte, cu oferte care de carte mai atrăgătoare (incluzând chiar planuri de dental care pe viaţă şi oferte publicitare şi din show-biz), atâta că nea Grigore nu se mai sinchisea chiar de nimic, o viaţă întreagă îşi făcuse griji, de gura lumii sau doar a nevestei, Dumnezeu s-o ierte, pentru atâtea şi atâtea lucruri, cine ştie cât de importante, poate erau doar nişte flecuşteţe, venise vremea, slavă Domnului, să se liniştească şi el, într-un sfârşit.
Neputincioase, autorităţile i-au trimis chiar şi o vedetă porno mai nurlie, care cică se lăudase, la un talk-show de televiziune de cartier, că e în stare să scoale, cu farmecele ei personale, chiar şi morţii din morminte, cel puţin parţial, iar cu moşul nu va fi chiar nicio problemă.
Zis şi făcut: într-o noapte de pomină, însoţită de numeroase echipe de televiziune, porni spre moşneguţ. Începu cu un strip tease aşa de savant, că le provocă nişte erecţii zdravene tuturor bărbaţilor, de la cameramani la regizorul de emisie, ba chiar umezi şi o bună parte din femei, apoi începu să se frece de nea Grigore cu ţâţele ţuguiate sau să-i dea cu mătăuzul parfumat cu Chanel nr. 5 pe la nas, de-ai fi zis că vrea să-l lustruiască de atâta drag şi dor, nu altceva.
Nea Grigore o privi senin, în ochii-i rimelaţi, cu atâta blândeţe, că, pătrunsă, ca niciodată în cariera sa, până în străfundurile sufletului, mai adânc decât izbutiseră toţi bărbaţii din viaţa ei (şi nici că erau puţini, ori prea puţin înzestraţi), târfa luă, într-o fracţiune de secundă, hotărârea de a merge la mănăstire pentru tot restul vieţii ei păcătoase, în vreme ce atât în parc cât şi în regia de emisie se dezlănţuise o orgie care i-ar fi făcut până şi pe diavoli geloşi: până şi câinii maidanezi bâstâcăiau frenetici, urlând, peste căţelele deşelate, intrate brusc în călduri, de-ţi făceau părul măciucă, mai dihai ca la un sabat vrăjitoresc smintit, ce bine că, la nivel înalt, se luase hotărârea ca emisiunea să nu fie în direct, altfel nimeni n-ar fi putut răspunde de consecinţe...
Neputincioase, autorităţile au încercat să-l aresteze pentru tulburarea liniştii publice, dar n-au fost în stare să-l clintească nici cu cabluri de vapor, trase de buldozerele care abia aşteptau să muşte din pământ: rând pe rând, cablurile de oţel plesneau, iar muncitorii o lăsară baltă, nu voiau să-şi lase ciolanele pe-acolo. Nici salcâmul sub care odihnea moşneagul nu putu fi tăiat: se ştie că salcâmul e un lemn tare abia după ce se usucă, dar acesta devenise impenetrabil, de plesnea lanţul la drujbă încă de la prima atingere...
Nici tentativa de a construi mall-ul pe deasupra salcâmului şi a lui nea Grigore nu se putu pune în practică: pământul de dedesubt se dovedi atât de instabil, aproape lichid, că nu se putea construi nimic pe el, nici măcar pe piloni înalţi, aşa că ideea fu abandonată, iar şpăgile cerute înapoi de la politicieni. Au mai urmat câteva scandaluri politice, dar deja nu ne mai interesează: ne-am scârbit, şi noi, de soiul lor.
Oamenii îl încercuiseră pe bătrân cu buchete de flori, la o distanţă de şaisprezece metri, exact pe unde fusese cercul scutierilor.
Unele din florile depuse prinseseră, nu se ştie cum, rădăcină, în pământul bătut de bocanci. În interiorul cercului iarba înverzise mai tare ca nicăieri, se putea vedea cu ochiul liber, iar unii soseau acolo într-un soi de pelerinaj, având grijă să nu-l mai deranjeze pe nea Grigore cu nimic. Se spunea, nu se ştie de ce, că păsările bolnave care trec în zbor pe deasupra salcâmului ce rămăsese înflorit se vindecau pe dată, şi că în clopotul ca de cleştar în care rămăseseră, într-o adiere primăvăratică de plăcută mireasmă, bătrânul şi copacul puteai vedea aievea, ca în globurile de cristal cu peisaje de iarnă, încă din timpul vieţii, un colţ de rai, privegheat de îngeri, loc de odihnă, loc de verdeaţă, unde nu e durere nici întristare nici suspin. Într-un fel, oamenii îi dăduseră bătrânului ceea ce autorităţile îi refuzaseră, într-o primă instanţă. Pace. Prima ninsoare, blândă ca în poveşti sau ca-n globurile de cristal ale copilăriei, îl prinsese, ca niciodată, liber. Nicio legătură cu aşteptările chinuitoare în ger din tinereţe, cu mersul la şcoală sau la muncă prin troiene cât casa, cu suflatul în pumni ori cu mănuşile aspre de lână, cu un singur deget, ori cu statul la cozi.
Legăturile sale cu trecutul se rup una după alta, fără păreri de rău. S-ar spune că le-a cam ajuns, şi că acum pier firesc, de bătrâneţe.

…Cu o aură discretă, abia vizibilă, bătrânul închide ochii şi parcă visează. Îşi prefiră pe ecranul amintirii întreaga viaţă, zâmbind din când în când, cu mulţumire, fără să ştie, sau poate doar bănuind, ca şi noi, că la fiecare zâmbet al său prinde să încolţească, sub stratul de zăpadă, un ghiocel sau oricare altă floare ce va sorbi, însetată, din roua viitorului. Visează că se-ntinde pe spate de-i trosnesc oasele, ca în copilărie, şi dă din mâini şi din picioare, să facă îngeri pe zăpadă.
Visează că ninsoarea a încetat iar liniştea dimineţii a pus de-acum stăpânire pe întreaga lume. Visează că se scufundă în pământ, printre firele de iarbă rămase verzi sub stratul de zăpadă, atât de adânc încât va putea zări, ziua-n amiaza mare, stelele, ca din străfundurile unei fântâni. E cald şi bine, ca la sânul mamei, când abia scâncea, neştiind încă, sau nemaiamintindu-şi, pe ce lume venise, şi ce-i va mai fi dat să trăiască. Şi vede, cu ochii minţii, cum pe boltă se iveşte, aievea, o nouă stea, care-i clipeşte, prietenoasă, din depărtare.

Din volumul în pregătire Materia prima. Teorii alumetice din criza de timp (2003-2009).

Corectorul

2009-09-19T07:37:00.001-07:00

Bătrânul profesor de limba şi literatura română, acum pensionar, cu ghiocei – regulamentari – la tâmple, rămase într-o bună zi cu totul siderat: intrând în liftul blocului său constată că o mână criminală şi agramată scrisese ceva ruşinos cu carioca roşie: „muie la bulangi”.
Se trezi cu gura căscată, apoi şi-o închise brusc, de-i clămpăni proteza dentară. „Nu se poate aşa ceva. De ani de zile, de-o viaţă de om mă tot chinui să scot oameni din ei. Să-i învăţ să vorbească şi să scrie bine româneşte. Ce-i aşa de complicat? E clar că trebuia să scrie „bulangii”, cu doi de „i”. Mai clar de-atât nu se poate”, răbufni el şi, ajuns la etajul său, trânti uşa liftului şi intră în apartament. Era limpede că inscripţia incorectă nu-i dădea pace. „Un bulang, doi bulangi. Ce-i aia bulang? Nu există aşa ceva”, şi merse la DEX şi chiar la dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic şi de punctuaţie, să se convingă. „E clar că-i bulangiu, clar ca bună ziua”, bombăni el, cu amărăciune. Ani de-a rândul corectase, cu cerneală sau cariocă roşie, prostiile altora. La un moment dar începuse şi o colaborare cu un ziar local, pe post de corector. Era reputat pentru exactitudinea sa aproape maniacală.
Vădan bătrân, fără nepoţi şi cu prieteni din ce în ce mai puţini, nu se bucurase din cale-afară când, pe nesimţite, i se împliniseră anii pentru pensionare. Nici prelungire de activitate nu putuse să-şi facă: n-avea pile la inspectorat, unde trecea drept capsoman, pentru că nu se lăsa corupt şi nu admitea să treacă pilele nimănui, nici la clasă, nici la examenele de bacalaureat, de unde se trezise, de la o vreme, exclus.
Citea ziarul, ca alţi pensionari, şi se revolta de fiecare dată când zărea, din prima, câte o greşeală de tipar. „Sunt total neprofesionişti, domnule! Nu mai există corectitudinea de pe vremuri, ăştia-şi iau banii degeaba”, comenta, nervos. Când greşeala era din cale-afară de flagrantă, o venă de pe frunte prindea să-i pulseze, ameninţător. Lua un pix roşu, ca sângele arterial, şi începea să corecteze, cu furia cu care alţii completează cuvinte încrucişate, integrame sau sudoku.
Şi-acum, prostia asta din liftul lui. Din toate lifturile de pe lume, tocmai în al lui trebuise dobitocul acela să scrie aşa o gogomănie?
O fi fost vreun fost elev? Vreun vecin? Sau vreun golan venit pe la studentele care stăteau cu chirie în blocul lui? (Ce curve! Nesătulele, ce sunete puteau să scoată! Nevasta lui, pe vremuri, tăcea chitic.) Sau – Doamne fereşte şi apără! – poate chiar existau bulangii adevăraţi în preajma sa de heterosexual sută la sută, veştejitor al onanismului, văduv neconsolat, gardian al moralei şi corectitudinii gramaticale, dar nu şi politice? Îl irita nu doar inscripţia, ci mai ales faptul că trebuia s-o vadă, afurisita!, cel puţin de două ori pe zi, dacă nu de patru sau de opt. Când mergea cu liftul, se întorcea cu spatele la inscripţie, dar o simţea acolo, batjocoritoare, rânjindu-i în ceafă cu litera lipsă, ca o gură ştirbă, de coasă. Încerca s-o ia pe scări, avea timp, dar îşi forţa prea tare bătrâneţile. Gâfâia la fiecare palier, şi se temea să nu-l ia vecinii la ochi. Nu-l suportau deloc, îl credeau cu nasul pe sus, doar pentru că terminase o facultate, ca pe vremuri, şi ştia să vorbească foarte corect româneşte, desigur. Aşa că, de nevoie, tot la lift ajungea. Lifta spurcată! Tremura de indignare de fiecare dată când trebuia să iasă din casă, ştiind că avea să se reîntâlnească, lucru peste capacitatea lui de toleranţă, cu inscripţia roşie, şchioapă, din lift.
În scurtă vreme, litera lipsă ajunsese, din simplu subiect de indignare, o adevărată obsesie pentru dânsul. Îl lua cu bâţ. Simţea cum îi distrugea viaţa care-i mai rămăsese de trăit. Îi mânca pensioara.
Pe pâine. Iar vena de pe tâmplă îi pulsa din ce în ce mai des…
Într-o bună zi, luă o hotărâre eroică. Deschise biblioteca din sufragerie, din lemn masiv, de nuc. Peste un teanc de ziare şi de lucrări corectate cu cerneală roşie trona un toc masiv, de lemn.
Înăuntrul acestuia, pe o pernuţă de catifea roşie, odihneau un stilou, un pix şi o cariocă. Toate roşii. Cu un gest convins şi o lucire stranie în ochi, alese carioca roşie. Ca un răufăcător, o strecură în buzunar. Ieşi din casă, după ce ascultă la uşă, să se asigure că nu-i nimeni pe palier. Se îndreptă spre lift. Chemă liftul. Aşteptă, alert.
Acesta sosi ca de fiecare dată, neştiind ce i se pregăteşte.
Profesorul pensionar intră în lift. Deşurubă capacul cariocii şi aţinti inscripţia batjocoritoare din faţa sa. Inscripţia rânjea la dânsul, cu inconştienţă. Cu grijă, completă litera lipsă. Scrise „i”-ul, puse şi punctul pe „i”, cu vădită satisfacţie, învârtind insistent carioca deasupra punctului ca pe un cuţit în rana unui duşman de moarte. Dar, pe când îşi contempla isprava, mulţumit că învinsese, în sfârşit, o asemenea obsesie, se întâmplă ceva neprevăzut. Se deschise uşa liftului, şi profesorul fu surprins în flagrant delict, cu carioca în mână, de un sobor de ţaţe şi moşi cu bastoane, cărucioare de piaţă şi pălării de paie din comitetul blocului. Toţi fără studii superioare, fireşte, care-i purtau pică de mult, pentru că nu prea se amesteca cu dânşii.
Şi de la „Nesimţitul! Uite-l, soro, el era! Cică a fost profesor la viaţa lui! Ruşine să-i fie, că nu se poartă ca un profesor, zău aşa” până la „să chemăm poliţia, să-l amendeze pentru vandalism” n-a durat nici cât ai pune punctul pe „i”. „Bulangiii”, scrâşni profesorul, când se simţi încolţit, fără scăpare. Cu trei de „i”, fireşte. Şi năduf pe măsură.
Iar când apăru, de niciunde, şi echipajul de poliţie, care-l invită la sediu, scăpându-l de vociferările smintite şi de îmbrâncelile vecinilor furibunzi, nu putu decât să le strige, acestora din urmă, cu un curaj nemaivăzut, pe care i-l insuflase numai spaima: „Muiştilor! Bulangiilor!
Trăiască Regele! Jos comuniştii! Muie Steaua! Muie la bulangii!”
Cu deosebită surprindere, a doua zi, după ce-şi plătise, conştiincios, amenzile, avea să se vadă citat tocmai cu aceste cuvinte, în pagina cinci din ziarul local, lângă o fostă elevă, cândva corigentă.

„Corect!” De data asta măcar scriseseră, ca niciodată, cum trebuie.

Calea Moşilor

2009-09-19T07:36:00.000-07:00

Îmi stă grozav de bine la costum, cu papion la gât, ce n-a văzut Parisul în săptămâna modei ori catwalk-ul în săptămâna brânzei. Camembert, Roquefort, Munster. Pe alese, pentru cunoscătorii de free jazz. Iar femeia asta superbă, apetisantă, în rochie de seară cu sânii bulbucaţi şi spatele dezgolit, cu care-mi fac o intrare triumfală, cu încetinitorul, ca-n filmele cu spioni, la prima mea recepţie oficială de anvergură internaţională, într-o vilă somptuoasă, uşor eclectică, de pe vremea lui Napoleon al III-lea, e tot ce vă puteţi dori, onaniştilor!...
Exact, sunt în misiune. Şi se filmează, sper, din toate ungherele şi din toate unghiurile posibile şi imposibile, cu nişte scule minuscule, dar extrem de performante. Chiar şi la pisoare ştiu că e montată, în faianţă, câte o minicameră, ceea ce-mi oferă un foarte mare avantaj în faţa tuturor celorlalţi agenţi care şi-o scutură şi ei pe-aici… o numesc „arma mea secretă”, şi zău că e tare folositoare în misiunile nocturne.
Zâmbesc, sunt tânăr, vinul nu mă ştie încă pe de rost (I’m cool, prefer Martini cu nişte cuburi de gheaţă, scuturat, nu amestecat), dar am un doctorat în istoria artei, magna cum laude, centura neagră în aikido şi ju-jitsu (deocamdată 2 dani) şi multă, multă încredere în mine.
Ştiu cuvinte din Heidegger, iar pe puicuţa care mă-nsoţeşte am tăvălit-o ultima dată în această dimineaţă, la briefing, pe o canapea Second Empire. Real hard. Canapeaua… E o bunăciune, chiar ştie meserie. I usually don’t kissfuck and tell, but… expresia deep throat, vă spune oare ceva? Ce mai la deal, la vale, şi mama lui Ştefan cel Mare (ca mamă de băiat) ar fi, en somme, tare mândră de mine!...
Zâmbesc, în stânga, în dreapta. Am un zâmbet de reclamă la pasta de dinţi: cu ajutorul lui aş putea deveni, în curând, numai să vreau şi să mi se permită, mare vedetă în domeniul publicitar. Când colo, peste cine credeţi că dau, în mijlocul unui grup admirativ de puicuţe? Peste cel mai simpatic moşneguţ care a făcut vreodată publicitate şi a vândut mai multe storcătoare de fructe decât am avut eu femei cu care să mă pot lăuda (şi ele cu mine, desigur!). Fost culturist în tinereţe, se ţinea încă bine. Şi, ca să facă impresie, înşfăca nişte tinerei de încheieturi, provocându-i să scape din strânsoarea lui de fier beton. Evident, nici unul nu izbutise. Din politeţe? Poate. Din simplul motiv că ei nu erau eu? Cel mai probabil! …Încet, încet, ajung şi eu în faţa moşneguţului. Zâmbitor, îi accept provocarea. Moşneagul îmi prinde încheieturile ca într-un cleşte de oţel, dacă n-aş fi cine ştiţi şi voi că sunt şi dacă n-aş şti şi eu ce ştiu că ştiu, ar fi cazul să-mi fac probleme. Dar nu e cazul. Îl privesc pe moşneguţ în ochi, vă fac în treacă cu ochiul… da, exact: vouă, onaniştilor transtextualişti de pe margine, care mă citiţi acum, apoi… cu o mişcare fulgerătoare, demnă de istoria artei marţiale, îmi eliberez, răsucindu-mi întreg corpul spre stânga, întâi mâna dreaptă, apoi stânga. Ca la carte. By the book.
Dar ce se întâmplă? Brusc, toată lumea se uită mustrător la mine, în timp ce moşneagul ridat, cu sânge pe faţă, cu nasul probabil spart, plesnit, plânge, chel şi sfâşietor, ca o statuie antică a durerii, cu muci veritabili şi lacrimi de crocodil, de-i iese placa, clempănitoare, din gură.

…Îmi doresc să intru în asfalt de ruşine. Nu din cauza suferinţei moşului, dă-l dracului! Ci din cauză că am căzut în capcană ca ultimul mucos fraier. M-a lucrat bătrânul de n-am avut aer, după o manevră ce va rămâne în literatura de specialitate drept „Calea Moşilor” (aşa cum a denumit-o un mossado-masochist notoriu, deghizat în jurnalist arab).
Poza mea a apărut în toate ziarele şi în toate buletinele de ştiri: Dracula ar fi fost tare mândru de mine, ca urmaş, la câte mi se puneau în cârcă. Au mai apărut şi câteva femei chipurile hărţuite de mine, ba chiar violate, după care au fost nevoiţi să mă recheme în ţară, pentru o măsură drastică: o operaţie estetică de urgenţă. Mi-au schimbat chiar şi dantura, zâmbetul meu cuceritor şi virtuala mea carieră în publicitate s-au dus naibii, ardere de tot! Mi-au rărit şi părul, ca să fie siguri. La naiba, chiar mi-au făcut o operaţie de micşorare de sex… ca să nu fiu recunoscut de miile de femei în care pătrunsesem, pe vremuri, fluierând, ca expresul printr-o haltă de ţară, prin care se rostogolesc, ca-n western-uri, daţi de-a dura de vântul plictisit, ciulinii Bărăganului.
(Aveau de unde, pe cinstitelea. Bine că nu mi-au făcut direct schimbare de sex, cred că nu şi-au dat seama că ar fi ieşit mai ieftin.
Oi fi eu mare macho, recunosc, dar am nişte picioare superbe, lungi şi drepte, mai ales dacă le epilez corespunzător, şi chiar sunt un finuţ, în pana mea. O bunăciune, nu? Şi n-am deloc păr pe piept, sau am mult mai puţin decât unele femei din America de Sud sau unele nemţoaice cu care am avut eu de-a face, cândva, şi n-o să mai am probabil niciodată, dar asta e cu totul altă poveste, şi n-o mai lungim aici. Aici o scurtăm, din scurt: ştiu, ştiu, nu-mi aduceţi aminte.)
Acum arăt ca un pârlit de bugetar ponosit care pleacă în vacanţe de căcat cu ditai familionul din care nu lipseşte niciodată soacra operată ori soborul de cumnăţele, în extrasezon, cu trenul, cu naşul, la reducere, cu ceva mâncare de-acasă şi cu bilet la sindicat.
Am boaşele grele, mulţumesc de întrebare, merg crăcănat, fac muncă de birou până la loc comanda, merg acasă şi la serviciu cu metroul şi am uitat de mult senzaţia vântului în păr într-o decapotabilă.
Am avut, chiar şi aşa, câteva misiuni reuşite, în mediul de afaceri japonez, unde ponoseala e, pare-se, o virtute, iar anumite scurtimi sunt ok. Urma să fiu retrimis în misiune la Paris, până a aflat şeful că, în vremurile mele de glorie şi neodihnă, îi arsesem fosta şi actuala nevastă, poate şi viitoarea, vreo cinci amante (din care două în acelaşi timp, să moară mă-sa că n-avut şi ea parte, în tinereţe, de-o maşină adevărată de cusut, ca a mea), şi-o verişoară cam franţuzoaică.
O să zic mersi dacă prind un Congo, şi asta la sfântul aşteaptă!

Moşul e bine, mersi de întrebare. Nici măcar nu e moş, era doar bine machiat atunci. Acum e probabil pe o insulă exotică, cu câteva bunăciuni care cunosc meserie, şi mai ales ce înseamnă deep throat…

Femeia de martie se dedică poetului-anagramă (exact, de pe Marte!)

2009-09-19T07:35:00.001-07:00

într-un război total al florilor
de măr şi aşa mai departe
femeia de martie se agaţă
ca boala de omul sănătos
şi voios cu un
şnur alb-roşu cât
mai gros înmugurit în
pieptul mărţişorului tras în piept
ca un fum de femeie. îmbărbătată! de
dragul tradiţiei
mărţişoarele defilează belicos prin cetate
mândre de mândrele lor, cu pieptul
pieptos, cu plinul făcut de
femei (de preferinţă frumoase.
sau urâte. slabe. sau grase. etc. etc.) de femei
(epilate şi date pe spate apoi) rămase
unele gravide altele neronţăite de
iepurele de martie, apoi
se retrag strategic
vreme de un an (sau doi)
lăsându-ne femeile
la vatră
în concediu de alteritate: tocmai de aceea
iubesc femeia
iar mărţişorul în forma de cratiţă
sau varză murată
nu va fi inventat – o, (ba bine că) nu! – niciodată!

27

2009-09-19T07:34:00.002-07:00

Are 27
de drame fix.
Dar fix! Bob numărat.
(„Să se dea numai câte unul, să
ajungă la toată lumea!
Acum şi-n veacul veacului,
Amin!”)
Se administrează o singură
dată, şi bine, intrauterin.
Pot apărea şi reacţii adverse.
Dacă doare, e bine:
înseamnă că-şi face efectul.
Dacă apar complicaţii se
recomandă repaus la
orizontală. În caz de
intoxicaţie sau supradoză
consultaţi un cardiolog. Or something.
Opţional, se poate juca
la zaruri, cărţi, alba-neagra.
Dar cel mai bine
se păstrează ferit de
lumină şi căldură
la loc răcoros.
La loc de verdeaţă unde nu-i
întristare nici durere nici
suspin.

Aşa cum cerneala

2009-09-19T07:34:00.001-07:00

scos la tabla
înmulţirii
(nevertebratelor), buretele o
şterge
englezeşte în vreme
ce copiilor voştri şi copiilor
copiilor voştri li se
predă, cu
arme şi bagaje,
civilizaţia minoică, aşa cum
cerneala
penetrează această
cretă.

I had a dream...

2009-09-19T07:32:00.000-07:00

Am avut şi eu un vis destul

De ciudat, în care mă urmărea

Un om, hămesit să-mi devoreze căcatul.

„Ştii”, mi-a mărturisit, „sunt un canibal

Destul de laş. Şi de înapoiat. Mănânc doar dâra oamenilor,

Ce rămâne în urma lor, în timp.”

„Mănânci căcat!” i-am strigat, cu dispreţ.

„Aşa e”, a recunoscut, cu umilinţă,

„Dar nu m-aş da în lături nici de la o gură de pişat,

Proaspăt, eventual direct de la sursă.

Şi aş aprecia enorm să-ţi fumez

Unghiile de la picioare, tocate mărunt, sau

Părul, sau pielea pe care o năpârleşti, sau

ce mai laşi în urmă. Sunt

Un canibal întârziat, dar autentic.”

„Chiar că eşti retardat!” i-am strigat, cu dispreţ.

„De ce nu te consumi pe tine însuţi?”

„N-am atins un grad suficient de

Stres sau de

Iluminare spirituală.”

„De ce nu preferi”, i-am strigat, cu dispreţ,

„Diareea de bebeluş? E mai proaspătă.”

„Îmi pare rău, s-a scuzat el, cu demnitate,

Am deosebita onoare să fiu

Întâi-mâncătorul tău de căcat personal.

Orice om de treabă, mare şi tare prin ziare, are, prin lege, dreptul

La unu-doi – sau mai mulţi – mâncători – personali! – de căcat.

Contribui, prin eforturile mele, la

Pokemondializare. Trăiască şi înflorească regimul de căcat!

Mă omori când tragi apa!”

„Oh, shit!” am strigat, cu dispreţ.

„Yes, please!” i s-a luminat toată faţa, plină de speranţă.

„Prefer un regim republican, de banane...” S-a uitat la mine trist, cu dezamăgire… Pe cerul albastru al privirii sale se iviseră nouri…

„Ce doreşti de la mine?” – i-am strigat eu, semeţ.

„Nimic mai simplu: Viaţa şi Opera. În lingouri

Cât mai compacte, de căcat

Soldăţesc”, mi-a răspuns, îndrăzneţ.

„Prietene, ai o viaţă de tot căcatul!” i-am strigat, cu dispreţ.

„Ştiu”, a oftat el, cu încântare. „Nu e minunat?”

(laptopiseţ)

Hoţii de mirese

2008-05-21T13:32:00.001-07:00

Povestea începe într-un strop de salivă din imediata proximitate a omuşorului unui omuleţ cam tuciuriu, mic şi năduşit (shit!), descheiat demonstrativ la cămaşă, să i se vadă blăniţa creaţă de pe piept în care i se încurcă lanţul amintirilor de paişpe carate şi jumătate. Din gura încoronată cu aur şi carii a cântăreţului iubirilor gingaşe aproape răpus de-al său talent (va avea, deşi încă n-o ştie, un prim preinfarct în circa patru luni, trei săptămâni, două zile şi aproape jumătate de oră, la un botez) picătura de scuipat, în limpezimea căreia s-ar putea distinge uşoara imperfecţiune de la originile textului, ţâşneşte afară, rotindu-se aparent cu încetinitorul, evită la mustaţă microfonul îmbibat de talent şi nimereşte, bubuită de başi, rostogolită cu ameţeli planetare, pe trepte treptate de scări îngereşti, în toiul unei nunţi orientale (sic!), mai precis în freza unui pachet de muşchi cu mânecile suflecate, care se agită ca un apucat slobozit dintr-o turmă de porci, dând amarnic din buric în vreme ce, la bucătărie, mai tot vinul se preschimbă, miraculos, în apă.

Pe antebraţele agitatului se zăreşte un tatuaj chinezesc, pe care şi-l exhibă foarte mândru, făcându-l periodic să joace în filme cu culturişti, fără să ştie că, în traducere liberă, înseamnă „babardesc, zilnic, răţuşte moi de cauciuc”. Pe sacoul de pe spătarul unui scaun, la cheotoare, un boboc de trandafir cu capul bleojdit în jos nu prea prevesteşte mai nimic bun, erotic vorbind. Picătura de salivă clipeşte, complice, către stroboscopul ameţit, înainte de a se scufunda de tot în clisa de gel, intrând, pare-se, definitiv în legendă. Pe o estradă, patru harpiste în rochii decoltate, de seară, cu părul strâns în coc, cu diademe, zâmbesc fals în timp ce se prefac, cu gesturi atent studiate, că acompaniază muzichia. Un lingvist fripturist cu limba deja friptă se gândeşte la corelaţia de sonoritate a consoanelor din harpiste, apoi se imaginează, surâzând galeş, pe o pistă de Formula 1, în sudul Franţei.

Alţi nuntaşi asudaţi şi îmbibaţi în alcool se agită şi ei ca apucaţi de streche, într-o competiţie fără finalitate care nu se va sfârşi decât cu prăbuşirea podelei în catacombele romane de dedesubt sau poate într-o altă dimensiune, ori cu implozie neuronală, comoţie cerebrală, entorse deosebit de grave, colaps sonor sau epuizarea fizică. Din când în când, câte unul se repede spre uşa de la budă, încercând să nimerească vasul w.c.-ului cu trâmba de vomă care li se ridică veselă din măruntaie, ca un gheizer tulburel, sau să-şi descopcieze la timp pantalonii, încât să facă pe ei cât mai puţin. Apoi se întoarce cât poate de iute, legănându-se, cu pleoapele grele, la zbănţuială. Ce viziune dantescă, grotescă! (Unde eşti tu, andree escă?) Ce început de roman balzacian, complicat în cheie cinematografică! Ce nuntă, ce oameni! Ce muzici divine! Ce mâncăruri alese! (Ce artist! Ce stilist pastilist!) Ce mândru ginerel (nu-i nimenea ca el), ce naşi deosebiţi, ce socri fericiţi (să vă trăiască, la mai mare)! Şi ce mireasă frumoasă! Unde, unde?

...Placa se zgârie, caruselul multicolor şi strident în care s-au învârtit, până la uitarea de sine, de mine, de tine, cu toţii, se opreşte, în ritmuri de flaşnetă dezumflată, de parcă în gura guristului, deschisă, stomatologic, la maxxim, ar fi intrat, brusc, o muscă defectă, în vrie.

„S-a f... furat mireasa. Băi, s-a fu... s-a furat mireasa! S-a furat mireasa!” De parcă s-ar fi furat de una singură! Cu aşa ambianţă, bine-ar fi făcut, săraca. Câteva glume deplasate la adresa mirelui („s-a furat mireasa, şi pe ginerică-l doare-n pix”), după care tot caruselul colorat, animat în draci de manelistul cel mic, păros, înlănţuit şi icnit, cu degete scurte, grăsoase, sugrumate de ghiuluri, care-şi va fi-nghiţit pesemne musca sau o va fi scuipat afară, în paharul naşei, se urneşte din nou, abraş, până la ziuă, în aşteptarea răscumpărării previzibile a miresei. O şuviţă de transpiraţie se prelinge acum, cu încetinitorul, din freza de soldat american a tatuatului. Sateliţii dansează şi ei, în orbită. Dar lent.

Nimeni n-a observat că doi dintre chelneri, băiat şi fată, au dezertat pe blatex de la posturile lor, sau că la intrare sunt doar şase agenţi de pază în loc de şapte, aşa cum se cuvine la nunta unei fiice de deputat cu un băiat de prefect (perfect: unul de la putere, celălalt din opoziţie: doar nu era să se pună în calea fericirii copiilor şi a afacerilor lor comune pentru un fleac de culoare politică, acolo. Nu?)

Gonind prin noapte, la circa cincisprezece kilometri de „locul faptei”, într-o rulotă cu număr de Germania, mireasa râde nervos în timp ce fumează. I s-a-ntins machiajul pe toată faţa, ar trebui s-o irite, dar se pare că n-o deranjează. Fosta chelneriţă se plasează aproape de ea, pentru a o ajuta: în definitiv, are un doctorat în psihologie. Fostul agent de pază, basarabean cu un trecut impresionant în trupele speciale ale fostei URSS, face acum pe şoferul, iar fostul chelner, acum fără cioc, urmăreşte pe ecranul laptop-ului continuarea nunţii (so far so good...) şi pune la punct ultimele amănunte ale operaţiunii.

La chiolhan, ultimele cravate şi-au părăsit şi ele postul, iar găurile de la curele au început să predea ştafeta una alteia. Un neam mai de la ţară, cu ochii tulburei, iese afară, să se uşureze-n boscheţi. Aici aproape că se împiedică de-un poet care doar ce-şi luase amfetamina şi bâjbâia prin tufişuri după o punguţă de iarbă, ascunsă instinctiv la vederea unei patrule de poliţie. Găsise acolo piatra filosofală, dar o aruncase mai încolo, peste un câine, ca pe-un cataroi ordinar. Neamul prost îl ia, tandru, pe poet de gât şi-l pupă afectuos pe amândoi obrajii, apoi îi trosneşte, din scurt, un cap în gură. Câinele schelălăie. Pe poetastru îl buşeşte sângele pe nas, dar cum doar ce şi-a rupt minţile, crede că s-au deschis cerurile şi că se revarsă îngerii buluc peste dânsul, injectându-i har poetic direct în creier din nişte seringi uriaşe, rozalii, cu două capete. Ruda de la ţară rânjeşte şi se scapă, călduţ, pe dânsa, căzând apoi în şezut lângă poetul în transă. Miroase de stinge a apă de colonie britanică şi are pantofi împletiţi. Împleticiţi. (Împuţiţi.)

Poetoidul îşi găseşte, în sfârşit, punguţa. E fericit. Chicoteşte ca ciocănitoarea Woody, sare în picioare ca un iepure altoit şi o tuleşte ţopăind vesel după patrula de poliţie: „nene, nene, ia uite ce-am găsit!”

Basarabeanul de la volan se gândeşte la unele dintre miresele furate în trecut: cu cele mai plinuţe nu se sfiise să se tăvălească puţin, la primul popas. Cu voia dumnealor, fireşte. Dar asta din spate e alt soi: numai când îi priveşte, prin oglinda retrovizoare, figura dârză, împietrită, ca o mască, simte că-l iau fiori pe şira spinării. Din partea unuia cu un trecut ca al său, nu e puţin lucru: o ştie şi dânsul şi abia, abia îşi alungă spaima, gândindu-se iarăşi la miresele cele dolofane.

Poetul ajunge, în fugă, patrula de poliţie şi o şi întrece. După cinci minute e prins, încătuşat, dezdoit în bătaie. Norocul lui că iarba din punguţă e contrafăcută, aşa că scapă uşor, de data asta: i se iau toţi banii pe care-i avea la el, telefonul mobil, singurul poem bun scris în toată viaţa sa (din greşeală, când se uita la ştiri) şi numărul de telefon al unei gagici (care-avea să devină Miss Univers, apoi să moară de singurătate în vila unui bogătaş plicticos, pe o insulă proprietate personală din Pacific). Între timp, câinele lovit în cap cu piatra filosofală are revelaţia sfârşitului lumii. Nefiind scriitor, nu e nicio nenorocire.

Rulota îşi continuă goana nebună prin noapte. Mireasa scoate de la fiecare jartieră câte un ditamai teancul de bancnote, de mai multe culori şi mărimi. S-a calmat, de-acum. Începe să râdă, secondată de ceilalţi trei complici. Apoi îşi scoate rochia şi masca împerucată: mireasa adevărată a rămas la salonul de înfrumuseţare, închisă în solar. Un lucru e sigur: se va bronza minunat, mai puţin în dreptul gurii şi al încheieturilor. Toţi patru înlătură cu grijă urmele operaţiunii. Au mai rămas de rezolvat câteva amănunte minore: telefonul de răscumpărare, viramentul sumei, parţial într-un cont bancar al (exact!) primului ministru, parţial într-unul prezidenţial, acuzele reciproce de corupţie din toată presa de a doua zi, alegerile anticipate, preluarea puterii, negocierile agresive cu anumite grupări radicale înfiinţate recent, primele atentate ecologice, perfect simultane, izbucnite în întreaga lume, pacificarea presupuşilor terorişti, noua ordine mondială.

Nunta merge mai departe. Ginerică a simţit nevoia (ce surpriză! e chiar tatuatul) să se răcorească puţin. Simte că-i lipseşte ceva (poate un tatuaj pe celălalt antebraţ, poate o maşină mult mai tare). Respiră adânc, face primii paşi împleticiţi prin iarbă, printre tufişuri. O şuviţă de transpiraţie îi alunecă pe mână în jos. Cu vârful ţuguiat al pantofului, dă peste ceva. E o piatră. Pârâind din şale, o ridică la nas, o miroase pe îndelete. Piatra pare că transpiră. Şi parcă are şi-un damf de câine, cumva. Ce scârbos! O aruncă departe, peste tufişuri. Cade în fund, pe ceva moale şi cald, dar aproape că loveşte un fluture de noapte. Lepidopterei i se fâlfâie, la drept vorbind, de toată povestea. Oricum nu mai are foarte mult de trăit. Un strop minuscul de lichid, antrenat de bătaia aripilor acesteia, îşi reîncepe măreaţa aventură prin univers.

Undeva, departe, în noaptea care învăluie, protectoare, jumătate din planeta albastră, o rulotă înmatriculată cu număr de Germania intră, cu 170 km / h, direct într-o broscuţă ţestoasă fugărită de un mirmidon şi în statisticile accidentelor rutiere, arzând de tot, ca o torţă olimpică, cu tot cu pasageri, fără ca pompierii chemaţi la faţa locului să mai aibă timp să intervină în holocaust. Erau un pic tulburi: chefuiseră la greu cu prietenii lor, poliţiştii, spărgând o nuntă pentru a sărbători o combinaţie neaşteptată a acestora, care doar ce vânduseră nişte iarbă confiscată de la un fraier rupt în freză. Marfă calitatea-ntâia! Noroc că găsiseră în ce să-şi ruleze şi ei câteva joint-uri, că vasilachele umbla cu nişte hârtii la el, din care nu se-nţelegea oricum nimica. Hai noroc, băi, şi când ne-o fi mai rău, ca acu’ să ne fie! Fiţi atenţi, băieţi, cică-n Japonia se pune de-un taifun, aşa au zis la ştiri. Bag-o, cioară, p-aia cu „pe la spate, pe la spate”, să n-am parte dă femeia mea dacă tă minţ! Hai, ginerică, lasă faţa asta lungă! Dă-i bătaie! Hai, hai, hai, hai!

Se pârâie de ziuă... Noua ordine mondială mai are de aşteptat.

Mirmidonul ieşise destul de şifonat, mai ales în orgoliu, din pădure: culmea ghinionului, nu găsise nicio nimfă de smotocit lângă izvor, sau măcar vreo capră, acolo, de vreme rea. Nu găsise nici măcar izvorul, şi doar zău că-l căutase pe puţin vreo zece ani, până-i încărunţise coama coifului. Ba mai mult, se şi umpluse de ciulini pe poale, îl durea mâna dreaptă şi şchiopăta uşor, din cauza unui ghimpe ce-i străpunsese pingeaua de la sanda. Scuipă o măceaşă, o pânză de păianjen şi un pui de vrabie abia ieşit din găoace şi se lăsă-n fund, să-şi scoată ghimpele: zări, atunci, o urmă de ţestoasă, pe care o vâna de multă vreme şi-n căutarea căreia se răznise, cândva, de tovarăşii săi. (Cu unul dintre ei făcuse, într-o noapte întunecată, schimb de arme şi de platoşă, că ale lui erau mult prea grele, ca făurite de-un zeu, şi-l cam încurcau la alergat. Nici că-l mai revăzuse de-atunci...)

Cu o presimţire triumfătoare, teribilă, îşi ridică privirile şi o zări, profilată pe o muchie de deal. Nu credea că e aşa de bine crescută. Şi nici aşa de sprintenă! Ţestoasa îl privea cu ochii subţiaţi (ca-n filme), la rândul ei, gata s-o zbughească în orice clipită. Mirmidonul îşi înfipse lancea în pământ, îşi trecu scutul pe după gât, pe spinare, şi luă poziţia de start, ciulindu-şi urechile după semnalul de începere. Pe scut era scrijelit un număr de om. Ţestoasa îi întoarse cu graţie coada, aşteptând o pocnitură, ceva. Şi ea avea, pe carapace, un număr, atâta că ambele, fiind scrise în greceşte, păreau litere: alfa şi beta. Între timp, lancea prinsese rădăcini şi dăduse, primăvăratic şi festiv, primele ei frunze. Pe lângă cele două statui de circumstanţă trecu, la un moment dat, un atlet cu o flacără olimpică ridicată deasupra capului, să nu-şi pârlească freza îmbibată de gel (stors cu grijă din glanda unei răţuşte, în ciuda protestelor virulente ale acesteia). Între alfa şi beta făcu exact icşpe secunde, pe care însă nu le cronometră nimeni. La capătul celor icşpe secunde pocni un cauciuc, şi o rulotă cu număr de Germania intră din plin în ţestoasă, arzând ca o torţă olimpică şi lăsându-l pe mirmidon plâns şi răvăşit pe viaţă, fără niciun rost...

Un poet plăpând, care-şi luase conştiincios pastilele toată viaţa lui, zăbovea contemplativ pe o bordură, cu cerul în cap, tras peste ochi. După trei revelaţii şi jumătate, îşi luă inima în dinţi şi coborî, cu mare grijă, întâi un picior, încercând asfaltul, care făcu cercuri-cercuri, până departe, apoi – minune! – şi pe celălalt. Se ţinu, uimit, în echilibru, îşi dădu cerul ceva mai pe ceafă şi hotărî, într-o clipă: „s-a furat mireasa”. Râse, mulţumit. „Evangheliştii ăştia!” Apoi se îndreptă, în pasul ştrengarului, spre iubita sa nr. 1 (singura care, dintre toate proiectele sale feminine, avea părul mai scurt). Trecu prin ea în viteză, se împiedică brusc şi nimeri într-o priză, începând să lumineze stins...

Un neam prost se trezi mahmur, cu ochii roşii, într-o limuzină, cu două femei matoale prăvălite peste dânsul. Îşi întinse copitele, se drese tacticos cu un păhărel, mormăind ceva în barbă, apoi primele telefoane ale zilei îi aduseră aminte că era, de câteva legislaturi încoace, ministru. Expedie o delegaţie străină în timp ce se lăsa supt, rase un sat de pe faţa pământului, extermină un milion de răţuşte autohtone (ce-i stinghereau importurile), apoi ordonă şoferului cu un singur ochi să-l lase la una din casele de discuri ale căror patron era.

Un pompier cu faţa roşie tocmai îşi aprindea o ţigară, dintr-un foc.

Se trezise în întuneric şi într-o căldură plăcută, fără să ştie prea bine cine este sau cum a ajuns acolo. După care cineva a desfăcut brusc, cu exclamaţii de surpriză, receptaculul în care stătea, şi s-a făcut lumină. O lumină regretabilă, crudă. O mână rece i-a înlăturat apoi pojghiţele – oricum scrumite – de pe ochi şi de pe gură. Toţi se minunau cât de neagră şi de catifelată îi era pielea, ca de un miracol, sau de machiajele dreptunghiulare, neverosimil de albe, din dreptul gurii şi al ochilor, ori de tatuajele mărgelate, albe, de la încheieturi şi glezne, de parcă din coconul în care se zidise o larvă oarecare acum ieşise şi se scălda în lumină un fluture sau o făptură îngerească, locuită de har, de care te îndrăgosteai, iremediabil şi fără speranţă, pentru că fiinţa androgină părea a aparţine, oricum, unei alte lumi.

Nimeni nu s-a mirat când a pătruns vertiginos în industria muzicală, prin intermediul casei de producţie „Minister of doubt”, cucerind întreaga lume cu hit-ul absolut „Noua senzaţie de catifelaţie”.

A fost un miraj absolut. Fabulos. Incredibil. Şi nimeni nu s-a mirat nici când noua stea a dispărut de pe firmament la fel de brusc precum apăruse, când lumea întreagă a observat că pielea i se deschide la culoare din ce în ce mai mult – şi toţi, toţi se aşteptau să-i cadă nasul...

Pe marginea unui drum naţional, situat exact sub o autostradă intergalactică, monitorizată atent, patru persoane – doi bărbaţi şi două femei – contemplau, în bătaia brizei, patru cruci. Nu fără oarecare emoţie: pe sub glugile ce le acopereau mai mult de jumătate din faţă le puteai ghici o lacrimă de nostalgie. Sau recunoştinţă: scăpaseră ca prin minune de moarte, şi de data asta. Plasaseră, pe locul şoferului, în microbuzul arzând care era să-i trimită direct în infern – în celălalt infern – cadavrul de serviciu: de fapt, un sac de oase cu oarece zdrenţe de cartilagii şi carne pe dânsele, găsite, într-o operaţiune, în şifonierul mătuşii unui fost prim-ministru... Focul făcuse tot restul.

Una dintre mogâldeţe, cea mai masivă, suspină, cu accent:

– Acuma, trebui sî ni găsim şi alti numi! Pacat, mari pacat: îmi cam plăşea aista di pi urmă, îmi plăşea di dânsul, mi-aduşea aminti di mămica unui coleg di clasă... Măiculiţă! Oh, şi vremuri! Şi vremuri!.. Dar poate că să mă numesc, de data aista, Василий Георгиевичь?

– Kumm?!!!

– Василий Георгиевичь!

– De ce tocmai Василий Георгиевичь? auzi o voce de femeie.

– Aşa-l chema pe un tovarăş di puşcărie. Unul, mari amator di iarbă, şicî iera poiet. Acuma o cam dat-o pi pastili, că iesi şiva mai ieftin. I se mai zişea şi Георгиевичь, că suferea di prostată, măi!...

– N-am auzit de dânsul, se amestecă şi o altă voce de bărbat.

– Nu contează. Poa’ să te cheme şi Михаил Еминовичь, în ce mă priveşte, cuvântă o voce de femeie, alta decât prima. Să sune bine. Vântul se înteţi brusc, exact când cei patru îşi aleseră numele.

Pitit după un copac, un mirmidon îi privea pe cei patru cu mare ciudă, nădăjduind în mare taină că broscuţa ţestoasă care provocase accidentul auto avusese timp să iasă din flăcări, ca o salamandră, şi-l aştepta, dând mărunt din coadă, după vreo muchie de deal. Zări, în schimb, un nor de smog în formă de ţestoasă, fapt care-i stoarse o lacrimă de recunoştinţă. Porni, cătrănit, de-a lungul şoselei, târşâindu-şi amărât sandalele prin praf, fără să-i mai pese de cei patru pe care-i lăsa în urmă. Nimeri într-un oraş, în toiul unei parade a minorităţilor senzuale, încât nimănui nu i se păru deloc ciudată costumaţia sa (vai, poate doar un pic demodată, tu!). Toţi ceilalţi se agitau ca demenţii, urlau, se răscrăcărau în ritmul unor muzici îndrăcite, pardon, îndrăgite, lovind-se cu prosoapele de pe umeri unii pe alţii peste fund, ca o echipă de fotbal abia scăpată de la duşuri. Un avocat îşi cala fusul în orbita unui chior cu inele în sfârcuri, care urla din răsputeri: „sex spaţial! sex spaţial! Arde-mă-n orbită!” Alţii, cu şepci din staniol ca de poliţai pe cap, strigau măscări, chicotind şi împărţindu-şi coate, şuturi şi prezervative fosforescente, gratuite. „Şase, vine poluţia!” Unul purta o pancartă pe care scria „ia-mă nene”. Pe spatele pancartei venea şi completarea: „pe la spate”. Altul avea un tricou găurit pe care scria: „analist, analizez anale”. A, a, a (să nu uităm, că e foarte important): unul ceva mai tandru, cu ochelari ca de scafandru, susţinea, cu litere bulbucate cauciucat pe costumul negru, mulat: „mă dau la fund”.

O sută de ştrengari vioi şi veseli ţineau delicat, de cincizeci de sforicele colorate, un balon imens, în formă de cârnat, or something.

Un târtiţoi se aplecă brusc, să-şi lege bareta de la sanda: se produse o busculadă imensă, iar balonul scăpă de sub orice control, ridicând de la pământ un piţiponc ceva mai firav, care căzu direct într-un stâlp de telegraf, spre deliciul mulţimii aflate oricum în delir. Balonul îşi văzu apoi de drum spre Aria 51 (la capătul liniei de troleibuz 51), unde îşi dădu duhul, cu un fâsâit demn de speranţele unei naţiuni.

Dintr-o limuzină bengoasă, un ministru cu ochelari negri de soare urmărea, fumând plictisit dintr-un trabuc cam cubanez, toată tevatura. „Slăbuţ, slăbuţ.” Visa, blegoşit, la o nouă mineriadă, un puci, ceva. „Astea-s vremurile: dacă nu dai din coadă, te-ai ars.” Ca dovadă că nu glumea, dădu alene, cam neconvingător, cam plictisit, din coadă. Apoi dădu, scurt, un telefon primului ministru, care începu să se bâlbâie.

Unii fâţângăi îşi înfipseseră artificii în fund, şi mergeau în mâini, alţii, mai pârţari, fluiere colorate de arbitru, făcând cu toţii o minunată hărmălaie. Bulangeală pe faţă, ce mai încoace şi-ncolo, înainte şi-napoi. Caii jandarmilor, aliniaţi ordonat pe margine, fornăiau neliniştiţi, pe post de voyeuri, ochelarişti fără voie. La fel şi jandarmii bleu, cu mâinile bine încleştate, profesional vorbind, pe cravaşe şi pulane.

Pe o terasă din preajmă, poetul Василий – singurul personaj cu nume din această poveste, întrucât e poet – bea un ness maroniu frecat într-o cană de cafea neagră făcută din ceai negru şi fuma niznai dintr-un creion, aşteptând inspiraţia. Inspiraţia dădu peste dânsul sub forma unei mirese pe motocicletă, fugărite de patru ninja pe trotinete, care se şi pitiră, la iuţeală, după patru stâlpi de telegraf. De pe unul din stâlpi curgea ceva lipicios. Nefiind foarte sigur, în împrejurarea dată, asupra sexului sau orientărilor miresei şi nesimţindu-se în stare, din politeţe, să-i ceară buletinul, Василий se făcu că nu există, până ce mireasa, exasperată, poate chiar jignită, îl lovi cu buchetul de flori în cap şi demară în trombă, cu cei patru ninja învârtejiţi pe urmele ei.

Pe o altă terasă din apropiere, un pachet de muşchi tatuat bea vârtos cu un artist în viaţă deja mort de beat. Când artistul se bâlbâia, pachetul tiuk! îl ardea din scurt după ceafă, făcând să-i zvâcnească tatuajul, iar placa dentară a artistului făcea pleosc! în halba de bere.

Parada se opri chiar în faţa Primăriei: cei mai deşucheaţi îşi arătară bucile opărite – de la epilatul cu ceară – spre geamul de la cabinetul primarului, ca nişte chivuţe, bălăngănindu-şi în ritm de samba boaşele perfect bărbierite, apoi toată lumea plecă spre secţiile de votare, lăsându-l pe mirmidon descumpănit pe un soclu de unde tocmai fusese dată jos, bucată cu bucată, statuia unui fost lider politic. Acolo simţi cum i se împăienjenesc privirile, cum frigul îi cuprinde întâi picioarele, apoi mijlocul, trunchiul şi braţele şi, în cele din urmă, coama zbârlită de groază a coifului, lăsându-se pietrificat tocmai când, în depărtare, parcă zărise, fugind, o broscuţă ţestoasă. Din limuzina cu geamuri negre, ministrul cu ochelari negri surâdea vizibil încântat.

Primarul clănţănea, smiorcăit, din dinţi, ascuns livid după perdele grele, opulente, galbene, cu trandafiri. Avea hepatita C şi sugea o vitamina C, pregătindu-şi, cu mâini tremurătoare, o doză de cocaină. Trecuse deja mai bine de un deceniu de împliniri măreţe de când, vânzând primul său pliculeţ de iarbă – acolo, cât să faci un ceai – unui poet neliniştit, făcuse primul pas către o carieră politică de succes.

Василий îi întinse iubitei sale, încurcat, buchetul de mireasă. Udă toată, cu machiajul întins (se pornise să plouă, din senin), iubita sa îl primi, printre rafale, chinuindu-se să nu-l lase smuls de vânt şi adăpostindu-l la pieptul generos conturat de tricoul ud. Acesta a fost sfârşitul carierei sale de poet: Василий îşi pierdu numele, dându-l alteia. Un manelist mic şi tuciuriu, cu blăniţă pe piept, îşi freca mâinile, încântat că avea să se reproducă la o nouă nuntă, pe parale grele.

„Oooooooooof, viaţa mea!” Viaţa era frumoasă. Mai ales a unora! Un curcubeu, apărut la ţanc, pecetlui alianţa tuturor cu toată lumea.

– Domnilor, prezenţa noastră aici dovedeşte faptul că ne aflăm în faţa unui fenomen de o inexplicabilă amploare. Serviciile noastre de informaţii raportează că totul a început într-un oraş balcanic, dintr-o ţară de la capătul Europei, unde, în virtutea unei cutume folclorice locale, miresele se furau de la nunţi în mod curent, contra unor răscumpărări modice (exprimate de regulă în sticloanţe de băutură).

Totul a scăpat de sub control în momentul în care obiceiul a fost deturnat de organizaţii criminale locale, încă neidentificate, în scopuri aducătoare de profit. Fenomenul s-a extins alarmant la întreaga Europă, apoi la întreg mapamondul, ba chiar prietenii noştri dragi, extratereştrii care ne-au susţinut la ultimele alegeri, şi-au exprimat în mod făţiş îngrijorarea că situaţia ar putea scăpa de sub control, depăşind orbita terestră, propunându-ne chiar măsura extremă a instituirii urgente a unei blocade electromagnetice, pentru a stăvili fluxul informaţional pământean către cosmos, închizând astfel întreaga planetă într-o imensă cuşcă Faraday. Vă daţi seama ce ar însemna acest lucru, domnilor! Am ajunge... ruşinea galaxiei! [Exclamaţii vii, de aprobare.] În plus, ne paşte şi un dezastru ecologic: ca urmare a scăderii vertiginoase a numărului de neveste active, a crescut numărul şerpilor, scăzând, în consecinţă, cel al rozătoarelor şi cel al bufniţelor: înţelepciunea tradiţională a planetei este ameninţată. [„Aşa e!”] În prezent orice organizaţie criminală de tip mafiot sau terorist, cunoscută sau necunoscută, s-a reprofilat pe răpirea de mirese. Anchetele de până acum dezvăluie caracterul absolut organizat şi nealeatoriu al abducţiunilor, şi faptul că răpitorii acţionează de fiecare dată în grupuri de câte patru. Experţii noştri analişti au descifrat în aceste acţiuni repetarea unei scheme ce a debutat în Antichitate, din iniţiativa împăratului roman Constantin cel Mare, care a selectat strict patru evanghelii din multitudinea deja existentă. Cei patru evanghelişti au răpit [murmure vehemente, de dezaprobare] Mireasa lui Hristos, Biserica, şi încă nu se ştie nici în ziua de azi dacă au restituit-o, sau în ce măsură, ori contra cărei răscumpărări. [Huiduieli vehemente, întrerupte brusc de un „Amin!” Tăcere solemnă, rotitoare, districtuală.]

Domnilor, suntem nevoiţi să luăm măsuri drastice. Toate statele vor fi obligate să promulge, în mod spontan şi democratic, legi aspre privind instituţia căsătoriei, postulând suprimarea de principiu a nunţii ca manifestare tradiţională. Cine este pentru? Contra? (Mă gândeam eu.) Ceva abţineri? ...Domnilor, vă mulţumesc pentru unanimitate.

........................................................................................................

Într-un oraş balcanic, dintr-o ţară de la capătul Europei, un manelist mic şi tuciuriu aşteaptă, suspinând cuminte, regulamentar, un al doilea preinfarct sau chiar un infarct pe bune. Se afla la un botez când a fost anunţată vestea, la televiziunea naţională. Păi, viaţă e asta, fără nunţi? Doar cu botezuri? Şi cu zile de naştere? Of, vai şi-amar! Adio parai, euroi, franci elveţieni, yeni japonezi, femei de femei şi maşini de maşini, de-acum înainte va fi plătit direct în moneda naţională a unui stat african cu nume de bostană. Şi numai din cauza mireselor, care se lăsau furate, poamele dracului, cu mult prea multă uşurinţă: te pomeneşti că le şi plăcea, feministele naibii, că nimic nu le mai convine. Ce, e aşa de greu să ai un şprei paralizant sau lacrimogen la jartieră? Că lacrimogene oricum sunt, de fel. Sau să iei nişte lecţii de arte marţiale, ori măcar în greutate (suficient cât să nu te ridice decât cu macaraua, cu troliul sau poate cu vinciul de la vapor)?

Un poet înghiţea pastilă după pastilă, lăcrimând cu încetinitorul. Trăise frumos, mersese pe jos, era un bengos. Dar cine naiba l-a pus să se-nsoare şi să-şi piardă numele, odată cu mireasa? Cine ştie cum se distrau acuma răpitorii cu numele lui? Poate o să i-l vândă, la o licitaţie pe internet, cu tot cu operă. „Oooooooooof, opera mea!” Cine ştie ce stupid cu bani babani o să i le cumpere? Poate chiar un poliţist, Doamne fereşte şi apără! Sau, mai rău, un primar contrabandist!... Dă Doamne să fi fost un brav pompier! Ori un armăsar de jandarm. Ori un pârţar piţiponc. Ori un artist în altă viaţă. Ori un ginere tatuat pe muşchi. Ori o statuie îndrăgostită. Ori un pieţar roşu, sau un râmnicean sărat, sau un mausoleu african. Ori un mamoş patinator, tot din alt film.

Ori un anelist, ori un analist. Ori un administartor de bloc. Ori un manelist, ori un ministru. Ori un şofer cu un singur ochi, un ciclop. Ori un mirmidon, sau chiar o ţestoasă ninja. Ori un struţ. Ori un cocoş. Ori un înger în ger. De preferinţă negru sau femeie, pentru o cât mai mare corectitudine politicoasă. Ori un nitorinc. Oryctes nasicornis! Ori...^¹

Ori, dacă altfel chiar nu se poate, măcar un doftor în killologie.

Un fost ministru cu ochelari de soare cobora, bocănind regulat, spre măruntaiele pământului, pe o interminabilă scară în spirală.

Monoton, coborâşul părea că se-nvârte-n gol, ca şurubul lui Arhimede: când, în sfârşit, apăru o uşă, chiar şi ministrul, căruia, între timp, îi crescuse o ţăcălie, urâtă şi rară, răsuflă uşurat. (Răsuflarea sa uşurată mirosea urât, ca scăpată dintr-un rât.) Deschise uşa masivă, cu un scârţâit infernal ce păru să dureze o eternitate întreagă, şi care-i anunţă sosirea. În faţa lui, sub o cupolă imensă, decorată ca o sală de bal de la ţară, cu ghirlande de hârtie creponată, aşteptau, cât vedeai cu ochii, înfrigurate, tescuite unele-n altele, plânse, cu machiajul întins, ca mânjite cu funingine, şi cu coafurile savante în dezordine, dar albe, aproape luminoase, o sumedenie de mirese-mirese, clipind rimelat-nedumerite, speriate, abia trezite parcă dintr-un vis urât. Unele erau vizibil însărcinate, altele cu pruncii agăţaţi de sfârcuri. Toate tăceau, buimace. Ministrul îndoielii le contemplă cu un rânjet victorios, le salută ceremonios, cu încetinitorul, scoţându-şi pălăria şi înclinându-se uşor, într-o postură teatrală, de muşchetar, arătându-le chelia galbenă din vârful capului, apoi dispăru, dizolvându-se cu graţie în aerul alb-lăptos.

În locul său miresele zăriră uşa larg deschisă – şi se buluciră, după o clipă de supriză, cu toatele afară, călcându-se în picioare ca o turmă de antilope la trecerea unui râu păzit de crocodili, dându-şi coate mai dihai ca la cumpărături când sunt reduceri de preţ, cu vaietul neomenesc al unei armate care se năpusteşte, eroic, cu ultima suflare, către ultima redută: spre lume, spre lumină şi spre viaţa de nevastă.

1Bragagiu, parlagiu, lampagiu, şaormagiu, benzinar, clăpar, comisar, coţcar, faianţar, gropar, lăptar, mercenar, muşchetar, oţelar, păpuşar, primar, salvamar, secretar, şmenar, tehnician dentar, tilicar, tocilar, ţapinar, ţuicar, urzicar, brazilian, texan, sandocan, jamaican, stretean, instalator, matador, acordeonist, floretist, italienist, piarist, salvamontist, şahist, terorist, electronist, maşinist, maradonist, contorsionist, pilonist, stilist, karatist, violonist, trapezist, liber-schimbist, reţelist, basist rasist, finanţist, fochist, scutier, miner, gondolier, goldonier, sculer-matriţer, gulgutier, sondor, chemător, zburător, restaurator, cartofor, colindător, recuperator, analist-comentator, ţap ispăşitor, ajutor, dansator, vidanjor, comis-voiajor, bicigaş, brăntaş, căruţaş, nuntaş, cornac, filmac, prozac, futac, rumburac, mascat, mentat, partener public-privat, tehnocrat, traducător autorizat, artificier, brigadier, frizer, furier, legionar străin, balerin, mujahedin, yoghin, bengos, lider de opinie, pilot de încercare, prieten la nevoie, egiptolog, vedetă, sanitar priceput, mitteleuropean, bou de apă, ducadam, ninja, alcapone, amant, ursoi, tozgrecit, calfă, terente, băiat de mingi, diacon, hamal.

Teza mea de doctorat, despre Baudelaire

2008-02-10T11:45:00.000-08:00

http://monbaudelaire.blog.fr/

Sarpele cu clop

2007-08-08T06:19:00.000-07:00

http://tz-shirt.blogspot.com/

2007-08-07T10:03:00.000-07:00

Vezi http://tz-shirt.blogspot.com/

paianjenul negru

2007-01-24T08:22:00.000-08:00

e un paianjen negru la ea-n cap.
o linge pe meninge, se prelinge
pe pielea ei netatuata, de fata
mare, nesarutata de soare.

e un paianjen negru la ea-n cap.
din intunecimea lui iese la plimbare
peste pielea ei imaculata
pasind incruntat cu labele-i de vata.

(nu va mai zic ca i se cuibareste in buric.)

e un paianjen negru la ea-n cap.
pielea ei i se-ntinde la picioare
supusa, tresarind de fiecare data
sub cautatura lui incruntata.

e un paianjen negru la ea-n cap.
din pantec toarce vise interzise,
zambete, clise, toropeli si cosmare,
greturi de seara si noduri cu funda.

(nu va mai mint ce insectar are in aparatul dentar.)

e un paianjen negru la ea-n cap.
totul e doar o alta amanare.
nescrisa, cu ameteli de minge.
alba, ca o crampa de drac.

e un paianjen negru la ea-n cap.
el stie ca in pielea ei ridata
va saruta sfios candva punctul care
asteapta muscatura-i inveninata.

(nu va mai scriu ca-i tese poeme obscene in sicriu.)

e un paianjen negru la ea-n cap.
ninge. nu se grabeste niciodata. niciunde.
el cauta un colt rotund in care sa se-ascunda
intr-o noua re-muscare, mai profunda.

happy everafters

2007-01-24T08:20:00.000-08:00

...si au trait fericiti pana la
urmatoarea
(sedinta de redactie)
cand brusc si-ar fi dorit sa
fie
iarna!...

nu mai tarziu...

2007-01-24T08:19:00.000-08:00

...si cand te gandesti ca
nu mai tarziu de
saptamana viitoare vom
castiga la
loto...