Povestea începe într-un strop de salivă din imediata proximitate a omuşorului unui omuleţ cam tuciuriu, mic şi năduşit (shit!), descheiat demonstrativ la cămaşă, să i se vadă blăniţa creaţă de pe piept în care i se încurcă lanţul amintirilor de paişpe carate şi jumătate. Din gura încoronată cu aur şi carii a cântăreţului iubirilor gingaşe aproape răpus de-al său talent (va avea, deşi încă n-o ştie, un prim preinfarct în circa patru luni, trei săptămâni, două zile şi aproape jumătate de oră, la un botez) picătura de scuipat, în limpezimea căreia s-ar putea distinge uşoara imperfecţiune de la originile textului, ţâşneşte afară, rotindu-se aparent cu încetinitorul, evită la mustaţă microfonul îmbibat de talent şi nimereşte, bubuită de başi, rostogolită cu ameţeli planetare, pe trepte treptate de scări îngereşti, în toiul unei nunţi orientale (sic!), mai precis în freza unui pachet de muşchi cu mânecile suflecate, care se agită ca un apucat slobozit dintr-o turmă de porci, dând amarnic din buric în vreme ce, la bucătărie, mai tot vinul se preschimbă, miraculos, în apă.
Pe antebraţele agitatului se zăreşte un tatuaj chinezesc, pe care şi-l exhibă foarte mândru, făcându-l periodic să joace în filme cu culturişti, fără să ştie că, în traducere liberă, înseamnă „babardesc, zilnic, răţuşte moi de cauciuc”. Pe sacoul de pe spătarul unui scaun, la cheotoare, un boboc de trandafir cu capul bleojdit în jos nu prea prevesteşte mai nimic bun, erotic vorbind. Picătura de salivă clipeşte, complice, către stroboscopul ameţit, înainte de a se scufunda de tot în clisa de gel, intrând, pare-se, definitiv în legendă. Pe o estradă, patru harpiste în rochii decoltate, de seară, cu părul strâns în coc, cu diademe, zâmbesc fals în timp ce se prefac, cu gesturi atent studiate, că acompaniază muzichia. Un lingvist fripturist cu limba deja friptă se gândeşte la corelaţia de sonoritate a consoanelor din harpiste, apoi se imaginează, surâzând galeş, pe o pistă de Formula 1, în sudul Franţei.
Alţi nuntaşi asudaţi şi îmbibaţi în alcool se agită şi ei ca apucaţi de streche, într-o competiţie fără finalitate care nu se va sfârşi decât cu prăbuşirea podelei în catacombele romane de dedesubt sau poate într-o altă dimensiune, ori cu implozie neuronală, comoţie cerebrală, entorse deosebit de grave, colaps sonor sau epuizarea fizică. Din când în când, câte unul se repede spre uşa de la budă, încercând să nimerească vasul w.c.-ului cu trâmba de vomă care li se ridică veselă din măruntaie, ca un gheizer tulburel, sau să-şi descopcieze la timp pantalonii, încât să facă pe ei cât mai puţin. Apoi se întoarce cât poate de iute, legănându-se, cu pleoapele grele, la zbănţuială. Ce viziune dantescă, grotescă! (Unde eşti tu, andree escă?) Ce început de roman balzacian, complicat în cheie cinematografică! Ce nuntă, ce oameni! Ce muzici divine! Ce mâncăruri alese! (Ce artist! Ce stilist pastilist!) Ce mândru ginerel (nu-i nimenea ca el), ce naşi deosebiţi, ce socri fericiţi (să vă trăiască, la mai mare)! Şi ce mireasă frumoasă! Unde, unde?
...Placa se zgârie, caruselul multicolor şi strident în care s-au învârtit, până la uitarea de sine, de mine, de tine, cu toţii, se opreşte, în ritmuri de flaşnetă dezumflată, de parcă în gura guristului, deschisă, stomatologic, la maxxim, ar fi intrat, brusc, o muscă defectă, în vrie.
„S-a f... furat mireasa. Băi, s-a fu... s-a furat mireasa! S-a furat mireasa!” De parcă s-ar fi furat de una singură! Cu aşa ambianţă, bine-ar fi făcut, săraca. Câteva glume deplasate la adresa mirelui („s-a furat mireasa, şi pe ginerică-l doare-n pix”), după care tot caruselul colorat, animat în draci de manelistul cel mic, păros, înlănţuit şi icnit, cu degete scurte, grăsoase, sugrumate de ghiuluri, care-şi va fi-nghiţit pesemne musca sau o va fi scuipat afară, în paharul naşei, se urneşte din nou, abraş, până la ziuă, în aşteptarea răscumpărării previzibile a miresei. O şuviţă de transpiraţie se prelinge acum, cu încetinitorul, din freza de soldat american a tatuatului. Sateliţii dansează şi ei, în orbită. Dar lent.
Nimeni n-a observat că doi dintre chelneri, băiat şi fată, au dezertat pe blatex de la posturile lor, sau că la intrare sunt doar şase agenţi de pază în loc de şapte, aşa cum se cuvine la nunta unei fiice de deputat cu un băiat de prefect (perfect: unul de la putere, celălalt din opoziţie: doar nu era să se pună în calea fericirii copiilor şi a afacerilor lor comune pentru un fleac de culoare politică, acolo. Nu?)
Gonind prin noapte, la circa cincisprezece kilometri de „locul faptei”, într-o rulotă cu număr de Germania, mireasa râde nervos în timp ce fumează. I s-a-ntins machiajul pe toată faţa, ar trebui s-o irite, dar se pare că n-o deranjează. Fosta chelneriţă se plasează aproape de ea, pentru a o ajuta: în definitiv, are un doctorat în psihologie. Fostul agent de pază, basarabean cu un trecut impresionant în trupele speciale ale fostei URSS, face acum pe şoferul, iar fostul chelner, acum fără cioc, urmăreşte pe ecranul laptop-ului continuarea nunţii (so far so good...) şi pune la punct ultimele amănunte ale operaţiunii.
La chiolhan, ultimele cravate şi-au părăsit şi ele postul, iar găurile de la curele au început să predea ştafeta una alteia. Un neam mai de la ţară, cu ochii tulburei, iese afară, să se uşureze-n boscheţi. Aici aproape că se împiedică de-un poet care doar ce-şi luase amfetamina şi bâjbâia prin tufişuri după o punguţă de iarbă, ascunsă instinctiv la vederea unei patrule de poliţie. Găsise acolo piatra filosofală, dar o aruncase mai încolo, peste un câine, ca pe-un cataroi ordinar. Neamul prost îl ia, tandru, pe poet de gât şi-l pupă afectuos pe amândoi obrajii, apoi îi trosneşte, din scurt, un cap în gură. Câinele schelălăie. Pe poetastru îl buşeşte sângele pe nas, dar cum doar ce şi-a rupt minţile, crede că s-au deschis cerurile şi că se revarsă îngerii buluc peste dânsul, injectându-i har poetic direct în creier din nişte seringi uriaşe, rozalii, cu două capete. Ruda de la ţară rânjeşte şi se scapă, călduţ, pe dânsa, căzând apoi în şezut lângă poetul în transă. Miroase de stinge a apă de colonie britanică şi are pantofi împletiţi. Împleticiţi. (Împuţiţi.)
Poetoidul îşi găseşte, în sfârşit, punguţa. E fericit. Chicoteşte ca ciocănitoarea Woody, sare în picioare ca un iepure altoit şi o tuleşte ţopăind vesel după patrula de poliţie: „nene, nene, ia uite ce-am găsit!”
Basarabeanul de la volan se gândeşte la unele dintre miresele furate în trecut: cu cele mai plinuţe nu se sfiise să se tăvălească puţin, la primul popas. Cu voia dumnealor, fireşte. Dar asta din spate e alt soi: numai când îi priveşte, prin oglinda retrovizoare, figura dârză, împietrită, ca o mască, simte că-l iau fiori pe şira spinării. Din partea unuia cu un trecut ca al său, nu e puţin lucru: o ştie şi dânsul şi abia, abia îşi alungă spaima, gândindu-se iarăşi la miresele cele dolofane.
Poetul ajunge, în fugă, patrula de poliţie şi o şi întrece. După cinci minute e prins, încătuşat, dezdoit în bătaie. Norocul lui că iarba din punguţă e contrafăcută, aşa că scapă uşor, de data asta: i se iau toţi banii pe care-i avea la el, telefonul mobil, singurul poem bun scris în toată viaţa sa (din greşeală, când se uita la ştiri) şi numărul de telefon al unei gagici (care-avea să devină Miss Univers, apoi să moară de singurătate în vila unui bogătaş plicticos, pe o insulă proprietate personală din Pacific). Între timp, câinele lovit în cap cu piatra filosofală are revelaţia sfârşitului lumii. Nefiind scriitor, nu e nicio nenorocire.
Rulota îşi continuă goana nebună prin noapte. Mireasa scoate de la fiecare jartieră câte un ditamai teancul de bancnote, de mai multe culori şi mărimi. S-a calmat, de-acum. Începe să râdă, secondată de ceilalţi trei complici. Apoi îşi scoate rochia şi masca împerucată: mireasa adevărată a rămas la salonul de înfrumuseţare, închisă în solar. Un lucru e sigur: se va bronza minunat, mai puţin în dreptul gurii şi al încheieturilor. Toţi patru înlătură cu grijă urmele operaţiunii. Au mai rămas de rezolvat câteva amănunte minore: telefonul de răscumpărare, viramentul sumei, parţial într-un cont bancar al (exact!) primului ministru, parţial într-unul prezidenţial, acuzele reciproce de corupţie din toată presa de a doua zi, alegerile anticipate, preluarea puterii, negocierile agresive cu anumite grupări radicale înfiinţate recent, primele atentate ecologice, perfect simultane, izbucnite în întreaga lume, pacificarea presupuşilor terorişti, noua ordine mondială.
Nunta merge mai departe. Ginerică a simţit nevoia (ce surpriză! e chiar tatuatul) să se răcorească puţin. Simte că-i lipseşte ceva (poate un tatuaj pe celălalt antebraţ, poate o maşină mult mai tare). Respiră adânc, face primii paşi împleticiţi prin iarbă, printre tufişuri. O şuviţă de transpiraţie îi alunecă pe mână în jos. Cu vârful ţuguiat al pantofului, dă peste ceva. E o piatră. Pârâind din şale, o ridică la nas, o miroase pe îndelete. Piatra pare că transpiră. Şi parcă are şi-un damf de câine, cumva. Ce scârbos! O aruncă departe, peste tufişuri. Cade în fund, pe ceva moale şi cald, dar aproape că loveşte un fluture de noapte. Lepidopterei i se fâlfâie, la drept vorbind, de toată povestea. Oricum nu mai are foarte mult de trăit. Un strop minuscul de lichid, antrenat de bătaia aripilor acesteia, îşi reîncepe măreaţa aventură prin univers.
Undeva, departe, în noaptea care învăluie, protectoare, jumătate din planeta albastră, o rulotă înmatriculată cu număr de Germania intră, cu 170 km / h, direct într-o broscuţă ţestoasă fugărită de un mirmidon şi în statisticile accidentelor rutiere, arzând de tot, ca o torţă olimpică, cu tot cu pasageri, fără ca pompierii chemaţi la faţa locului să mai aibă timp să intervină în holocaust. Erau un pic tulburi: chefuiseră la greu cu prietenii lor, poliţiştii, spărgând o nuntă pentru a sărbători o combinaţie neaşteptată a acestora, care doar ce vânduseră nişte iarbă confiscată de la un fraier rupt în freză. Marfă calitatea-ntâia! Noroc că găsiseră în ce să-şi ruleze şi ei câteva joint-uri, că vasilachele umbla cu nişte hârtii la el, din care nu se-nţelegea oricum nimica. Hai noroc, băi, şi când ne-o fi mai rău, ca acu’ să ne fie! Fiţi atenţi, băieţi, cică-n Japonia se pune de-un taifun, aşa au zis la ştiri. Bag-o, cioară, p-aia cu „pe la spate, pe la spate”, să n-am parte dă femeia mea dacă tă minţ! Hai, ginerică, lasă faţa asta lungă! Dă-i bătaie! Hai, hai, hai, hai!
Se pârâie de ziuă... Noua ordine mondială mai are de aşteptat.
*
Mirmidonul ieşise destul de şifonat, mai ales în orgoliu, din pădure: culmea ghinionului, nu găsise nicio nimfă de smotocit lângă izvor, sau măcar vreo capră, acolo, de vreme rea. Nu găsise nici măcar izvorul, şi doar zău că-l căutase pe puţin vreo zece ani, până-i încărunţise coama coifului. Ba mai mult, se şi umpluse de ciulini pe poale, îl durea mâna dreaptă şi şchiopăta uşor, din cauza unui ghimpe ce-i străpunsese pingeaua de la sanda. Scuipă o măceaşă, o pânză de păianjen şi un pui de vrabie abia ieşit din găoace şi se lăsă-n fund, să-şi scoată ghimpele: zări, atunci, o urmă de ţestoasă, pe care o vâna de multă vreme şi-n căutarea căreia se răznise, cândva, de tovarăşii săi. (Cu unul dintre ei făcuse, într-o noapte întunecată, schimb de arme şi de platoşă, că ale lui erau mult prea grele, ca făurite de-un zeu, şi-l cam încurcau la alergat. Nici că-l mai revăzuse de-atunci...)
Cu o presimţire triumfătoare, teribilă, îşi ridică privirile şi o zări, profilată pe o muchie de deal. Nu credea că e aşa de bine crescută. Şi nici aşa de sprintenă! Ţestoasa îl privea cu ochii subţiaţi (ca-n filme), la rândul ei, gata s-o zbughească în orice clipită. Mirmidonul îşi înfipse lancea în pământ, îşi trecu scutul pe după gât, pe spinare, şi luă poziţia de start, ciulindu-şi urechile după semnalul de începere. Pe scut era scrijelit un număr de om. Ţestoasa îi întoarse cu graţie coada, aşteptând o pocnitură, ceva. Şi ea avea, pe carapace, un număr, atâta că ambele, fiind scrise în greceşte, păreau litere: alfa şi beta. Între timp, lancea prinsese rădăcini şi dăduse, primăvăratic şi festiv, primele ei frunze. Pe lângă cele două statui de circumstanţă trecu, la un moment dat, un atlet cu o flacără olimpică ridicată deasupra capului, să nu-şi pârlească freza îmbibată de gel (stors cu grijă din glanda unei răţuşte, în ciuda protestelor virulente ale acesteia). Între alfa şi beta făcu exact icşpe secunde, pe care însă nu le cronometră nimeni. La capătul celor icşpe secunde pocni un cauciuc, şi o rulotă cu număr de Germania intră din plin în ţestoasă, arzând ca o torţă olimpică şi lăsându-l pe mirmidon plâns şi răvăşit pe viaţă, fără niciun rost...
Un poet plăpând, care-şi luase conştiincios pastilele toată viaţa lui, zăbovea contemplativ pe o bordură, cu cerul în cap, tras peste ochi. După trei revelaţii şi jumătate, îşi luă inima în dinţi şi coborî, cu mare grijă, întâi un picior, încercând asfaltul, care făcu cercuri-cercuri, până departe, apoi – minune! – şi pe celălalt. Se ţinu, uimit, în echilibru, îşi dădu cerul ceva mai pe ceafă şi hotărî, într-o clipă: „s-a furat mireasa”. Râse, mulţumit. „Evangheliştii ăştia!” Apoi se îndreptă, în pasul ştrengarului, spre iubita sa nr. 1 (singura care, dintre toate proiectele sale feminine, avea părul mai scurt). Trecu prin ea în viteză, se împiedică brusc şi nimeri într-o priză, începând să lumineze stins...
Un neam prost se trezi mahmur, cu ochii roşii, într-o limuzină, cu două femei matoale prăvălite peste dânsul. Îşi întinse copitele, se drese tacticos cu un păhărel, mormăind ceva în barbă, apoi primele telefoane ale zilei îi aduseră aminte că era, de câteva legislaturi încoace, ministru. Expedie o delegaţie străină în timp ce se lăsa supt, rase un sat de pe faţa pământului, extermină un milion de răţuşte autohtone (ce-i stinghereau importurile), apoi ordonă şoferului cu un singur ochi să-l lase la una din casele de discuri ale căror patron era.
Un pompier cu faţa roşie tocmai îşi aprindea o ţigară, dintr-un foc.
*
Se trezise în întuneric şi într-o căldură plăcută, fără să ştie prea bine cine este sau cum a ajuns acolo. După care cineva a desfăcut brusc, cu exclamaţii de surpriză, receptaculul în care stătea, şi s-a făcut lumină. O lumină regretabilă, crudă. O mână rece i-a înlăturat apoi pojghiţele – oricum scrumite – de pe ochi şi de pe gură. Toţi se minunau cât de neagră şi de catifelată îi era pielea, ca de un miracol, sau de machiajele dreptunghiulare, neverosimil de albe, din dreptul gurii şi al ochilor, ori de tatuajele mărgelate, albe, de la încheieturi şi glezne, de parcă din coconul în care se zidise o larvă oarecare acum ieşise şi se scălda în lumină un fluture sau o făptură îngerească, locuită de har, de care te îndrăgosteai, iremediabil şi fără speranţă, pentru că fiinţa androgină părea a aparţine, oricum, unei alte lumi.
Nimeni nu s-a mirat când a pătruns vertiginos în industria muzicală, prin intermediul casei de producţie „Minister of doubt”, cucerind întreaga lume cu hit-ul absolut „Noua senzaţie de catifelaţie”.
A fost un miraj absolut. Fabulos. Incredibil. Şi nimeni nu s-a mirat nici când noua stea a dispărut de pe firmament la fel de brusc precum apăruse, când lumea întreagă a observat că pielea i se deschide la culoare din ce în ce mai mult – şi toţi, toţi se aşteptau să-i cadă nasul...
*
Pe marginea unui drum naţional, situat exact sub o autostradă intergalactică, monitorizată atent, patru persoane – doi bărbaţi şi două femei – contemplau, în bătaia brizei, patru cruci. Nu fără oarecare emoţie: pe sub glugile ce le acopereau mai mult de jumătate din faţă le puteai ghici o lacrimă de nostalgie. Sau recunoştinţă: scăpaseră ca prin minune de moarte, şi de data asta. Plasaseră, pe locul şoferului, în microbuzul arzând care era să-i trimită direct în infern – în celălalt infern – cadavrul de serviciu: de fapt, un sac de oase cu oarece zdrenţe de cartilagii şi carne pe dânsele, găsite, într-o operaţiune, în şifonierul mătuşii unui fost prim-ministru... Focul făcuse tot restul.
Una dintre mogâldeţe, cea mai masivă, suspină, cu accent:
– Acuma, trebui sî ni găsim şi alti numi! Pacat, mari pacat: îmi cam plăşea aista di pi urmă, îmi plăşea di dânsul, mi-aduşea aminti di mămica unui coleg di clasă... Măiculiţă! Oh, şi vremuri! Şi vremuri!.. Dar poate că să mă numesc, de data aista, Василий Георгиевичь?
– Kumm?!!!
– Василий Георгиевичь!
– De ce tocmai Василий Георгиевичь? auzi o voce de femeie.
– Aşa-l chema pe un tovarăş di puşcărie. Unul, mari amator di iarbă, şicî iera poiet. Acuma o cam dat-o pi pastili, că iesi şiva mai ieftin. I se mai zişea şi Георгиевичь, că suferea di prostată, măi!...
– N-am auzit de dânsul, se amestecă şi o altă voce de bărbat.
– Nu contează. Poa’ să te cheme şi Михаил Еминовичь, în ce mă priveşte, cuvântă o voce de femeie, alta decât prima. Să sune bine. Vântul se înteţi brusc, exact când cei patru îşi aleseră numele.
Pitit după un copac, un mirmidon îi privea pe cei patru cu mare ciudă, nădăjduind în mare taină că broscuţa ţestoasă care provocase accidentul auto avusese timp să iasă din flăcări, ca o salamandră, şi-l aştepta, dând mărunt din coadă, după vreo muchie de deal. Zări, în schimb, un nor de smog în formă de ţestoasă, fapt care-i stoarse o lacrimă de recunoştinţă. Porni, cătrănit, de-a lungul şoselei, târşâindu-şi amărât sandalele prin praf, fără să-i mai pese de cei patru pe care-i lăsa în urmă. Nimeri într-un oraş, în toiul unei parade a minorităţilor senzuale, încât nimănui nu i se păru deloc ciudată costumaţia sa (vai, poate doar un pic demodată, tu!). Toţi ceilalţi se agitau ca demenţii, urlau, se răscrăcărau în ritmul unor muzici îndrăcite, pardon, îndrăgite, lovind-se cu prosoapele de pe umeri unii pe alţii peste fund, ca o echipă de fotbal abia scăpată de la duşuri. Un avocat îşi cala fusul în orbita unui chior cu inele în sfârcuri, care urla din răsputeri: „sex spaţial! sex spaţial! Arde-mă-n orbită!” Alţii, cu şepci din staniol ca de poliţai pe cap, strigau măscări, chicotind şi împărţindu-şi coate, şuturi şi prezervative fosforescente, gratuite. „Şase, vine poluţia!” Unul purta o pancartă pe care scria „ia-mă nene”. Pe spatele pancartei venea şi completarea: „pe la spate”. Altul avea un tricou găurit pe care scria: „analist, analizez anale”. A, a, a (să nu uităm, că e foarte important): unul ceva mai tandru, cu ochelari ca de scafandru, susţinea, cu litere bulbucate cauciucat pe costumul negru, mulat: „mă dau la fund”.
O sută de ştrengari vioi şi veseli ţineau delicat, de cincizeci de sforicele colorate, un balon imens, în formă de cârnat, or something.
Un târtiţoi se aplecă brusc, să-şi lege bareta de la sanda: se produse o busculadă imensă, iar balonul scăpă de sub orice control, ridicând de la pământ un piţiponc ceva mai firav, care căzu direct într-un stâlp de telegraf, spre deliciul mulţimii aflate oricum în delir. Balonul îşi văzu apoi de drum spre Aria 51 (la capătul liniei de troleibuz 51), unde îşi dădu duhul, cu un fâsâit demn de speranţele unei naţiuni.
Dintr-o limuzină bengoasă, un ministru cu ochelari negri de soare urmărea, fumând plictisit dintr-un trabuc cam cubanez, toată tevatura. „Slăbuţ, slăbuţ.” Visa, blegoşit, la o nouă mineriadă, un puci, ceva. „Astea-s vremurile: dacă nu dai din coadă, te-ai ars.” Ca dovadă că nu glumea, dădu alene, cam neconvingător, cam plictisit, din coadă. Apoi dădu, scurt, un telefon primului ministru, care începu să se bâlbâie.
Unii fâţângăi îşi înfipseseră artificii în fund, şi mergeau în mâini, alţii, mai pârţari, fluiere colorate de arbitru, făcând cu toţii o minunată hărmălaie. Bulangeală pe faţă, ce mai încoace şi-ncolo, înainte şi-napoi. Caii jandarmilor, aliniaţi ordonat pe margine, fornăiau neliniştiţi, pe post de voyeuri, ochelarişti fără voie. La fel şi jandarmii bleu, cu mâinile bine încleştate, profesional vorbind, pe cravaşe şi pulane.
Pe o terasă din preajmă, poetul Василий – singurul personaj cu nume din această poveste, întrucât e poet – bea un ness maroniu frecat într-o cană de cafea neagră făcută din ceai negru şi fuma niznai dintr-un creion, aşteptând inspiraţia. Inspiraţia dădu peste dânsul sub forma unei mirese pe motocicletă, fugărite de patru ninja pe trotinete, care se şi pitiră, la iuţeală, după patru stâlpi de telegraf. De pe unul din stâlpi curgea ceva lipicios. Nefiind foarte sigur, în împrejurarea dată, asupra sexului sau orientărilor miresei şi nesimţindu-se în stare, din politeţe, să-i ceară buletinul, Василий se făcu că nu există, până ce mireasa, exasperată, poate chiar jignită, îl lovi cu buchetul de flori în cap şi demară în trombă, cu cei patru ninja învârtejiţi pe urmele ei.
Pe o altă terasă din apropiere, un pachet de muşchi tatuat bea vârtos cu un artist în viaţă deja mort de beat. Când artistul se bâlbâia, pachetul tiuk! îl ardea din scurt după ceafă, făcând să-i zvâcnească tatuajul, iar placa dentară a artistului făcea pleosc! în halba de bere.
Parada se opri chiar în faţa Primăriei: cei mai deşucheaţi îşi arătară bucile opărite – de la epilatul cu ceară – spre geamul de la cabinetul primarului, ca nişte chivuţe, bălăngănindu-şi în ritm de samba boaşele perfect bărbierite, apoi toată lumea plecă spre secţiile de votare, lăsându-l pe mirmidon descumpănit pe un soclu de unde tocmai fusese dată jos, bucată cu bucată, statuia unui fost lider politic. Acolo simţi cum i se împăienjenesc privirile, cum frigul îi cuprinde întâi picioarele, apoi mijlocul, trunchiul şi braţele şi, în cele din urmă, coama zbârlită de groază a coifului, lăsându-se pietrificat tocmai când, în depărtare, parcă zărise, fugind, o broscuţă ţestoasă. Din limuzina cu geamuri negre, ministrul cu ochelari negri surâdea vizibil încântat.
Primarul clănţănea, smiorcăit, din dinţi, ascuns livid după perdele grele, opulente, galbene, cu trandafiri. Avea hepatita C şi sugea o vitamina C, pregătindu-şi, cu mâini tremurătoare, o doză de cocaină. Trecuse deja mai bine de un deceniu de împliniri măreţe de când, vânzând primul său pliculeţ de iarbă – acolo, cât să faci un ceai – unui poet neliniştit, făcuse primul pas către o carieră politică de succes.
Василий îi întinse iubitei sale, încurcat, buchetul de mireasă. Udă toată, cu machiajul întins (se pornise să plouă, din senin), iubita sa îl primi, printre rafale, chinuindu-se să nu-l lase smuls de vânt şi adăpostindu-l la pieptul generos conturat de tricoul ud. Acesta a fost sfârşitul carierei sale de poet: Василий îşi pierdu numele, dându-l alteia. Un manelist mic şi tuciuriu, cu blăniţă pe piept, îşi freca mâinile, încântat că avea să se reproducă la o nouă nuntă, pe parale grele.
„Oooooooooof, viaţa mea!” Viaţa era frumoasă. Mai ales a unora! Un curcubeu, apărut la ţanc, pecetlui alianţa tuturor cu toată lumea.
*
– Domnilor, prezenţa noastră aici dovedeşte faptul că ne aflăm în faţa unui fenomen de o inexplicabilă amploare. Serviciile noastre de informaţii raportează că totul a început într-un oraş balcanic, dintr-o ţară de la capătul Europei, unde, în virtutea unei cutume folclorice locale, miresele se furau de la nunţi în mod curent, contra unor răscumpărări modice (exprimate de regulă în sticloanţe de băutură).
Totul a scăpat de sub control în momentul în care obiceiul a fost deturnat de organizaţii criminale locale, încă neidentificate, în scopuri aducătoare de profit. Fenomenul s-a extins alarmant la întreaga Europă, apoi la întreg mapamondul, ba chiar prietenii noştri dragi, extratereştrii care ne-au susţinut la ultimele alegeri, şi-au exprimat în mod făţiş îngrijorarea că situaţia ar putea scăpa de sub control, depăşind orbita terestră, propunându-ne chiar măsura extremă a instituirii urgente a unei blocade electromagnetice, pentru a stăvili fluxul informaţional pământean către cosmos, închizând astfel întreaga planetă într-o imensă cuşcă Faraday. Vă daţi seama ce ar însemna acest lucru, domnilor! Am ajunge... ruşinea galaxiei! [Exclamaţii vii, de aprobare.] În plus, ne paşte şi un dezastru ecologic: ca urmare a scăderii vertiginoase a numărului de neveste active, a crescut numărul şerpilor, scăzând, în consecinţă, cel al rozătoarelor şi cel al bufniţelor: înţelepciunea tradiţională a planetei este ameninţată. [„Aşa e!”] În prezent orice organizaţie criminală de tip mafiot sau terorist, cunoscută sau necunoscută, s-a reprofilat pe răpirea de mirese. Anchetele de până acum dezvăluie caracterul absolut organizat şi nealeatoriu al abducţiunilor, şi faptul că răpitorii acţionează de fiecare dată în grupuri de câte patru. Experţii noştri analişti au descifrat în aceste acţiuni repetarea unei scheme ce a debutat în Antichitate, din iniţiativa împăratului roman Constantin cel Mare, care a selectat strict patru evanghelii din multitudinea deja existentă. Cei patru evanghelişti au răpit [murmure vehemente, de dezaprobare] Mireasa lui Hristos, Biserica, şi încă nu se ştie nici în ziua de azi dacă au restituit-o, sau în ce măsură, ori contra cărei răscumpărări. [Huiduieli vehemente, întrerupte brusc de un „Amin!” Tăcere solemnă, rotitoare, districtuală.]
Domnilor, suntem nevoiţi să luăm măsuri drastice. Toate statele vor fi obligate să promulge, în mod spontan şi democratic, legi aspre privind instituţia căsătoriei, postulând suprimarea de principiu a nunţii ca manifestare tradiţională. Cine este pentru? Contra? (Mă gândeam eu.) Ceva abţineri? ...Domnilor, vă mulţumesc pentru unanimitate.
........................................................................................................
Într-un oraş balcanic, dintr-o ţară de la capătul Europei, un manelist mic şi tuciuriu aşteaptă, suspinând cuminte, regulamentar, un al doilea preinfarct sau chiar un infarct pe bune. Se afla la un botez când a fost anunţată vestea, la televiziunea naţională. Păi, viaţă e asta, fără nunţi? Doar cu botezuri? Şi cu zile de naştere? Of, vai şi-amar! Adio parai, euroi, franci elveţieni, yeni japonezi, femei de femei şi maşini de maşini, de-acum înainte va fi plătit direct în moneda naţională a unui stat african cu nume de bostană. Şi numai din cauza mireselor, care se lăsau furate, poamele dracului, cu mult prea multă uşurinţă: te pomeneşti că le şi plăcea, feministele naibii, că nimic nu le mai convine. Ce, e aşa de greu să ai un şprei paralizant sau lacrimogen la jartieră? Că lacrimogene oricum sunt, de fel. Sau să iei nişte lecţii de arte marţiale, ori măcar în greutate (suficient cât să nu te ridice decât cu macaraua, cu troliul sau poate cu vinciul de la vapor)?
Un poet înghiţea pastilă după pastilă, lăcrimând cu încetinitorul. Trăise frumos, mersese pe jos, era un bengos. Dar cine naiba l-a pus să se-nsoare şi să-şi piardă numele, odată cu mireasa? Cine ştie cum se distrau acuma răpitorii cu numele lui? Poate o să i-l vândă, la o licitaţie pe internet, cu tot cu operă. „Oooooooooof, opera mea!” Cine ştie ce stupid cu bani babani o să i le cumpere? Poate chiar un poliţist, Doamne fereşte şi apără! Sau, mai rău, un primar contrabandist!... Dă Doamne să fi fost un brav pompier! Ori un armăsar de jandarm. Ori un pârţar piţiponc. Ori un artist în altă viaţă. Ori un ginere tatuat pe muşchi. Ori o statuie îndrăgostită. Ori un pieţar roşu, sau un râmnicean sărat, sau un mausoleu african. Ori un mamoş patinator, tot din alt film.
Ori un anelist, ori un analist. Ori un administartor de bloc. Ori un manelist, ori un ministru. Ori un şofer cu un singur ochi, un ciclop. Ori un mirmidon, sau chiar o ţestoasă ninja. Ori un struţ. Ori un cocoş. Ori un înger în ger. De preferinţă negru sau femeie, pentru o cât mai mare corectitudine politicoasă. Ori un nitorinc. Oryctes nasicornis! Ori...
Ori, dacă altfel chiar nu se poate, măcar un doftor în killologie.
Un fost ministru cu ochelari de soare cobora, bocănind regulat, spre măruntaiele pământului, pe o interminabilă scară în spirală.
Monoton, coborâşul părea că se-nvârte-n gol, ca şurubul lui Arhimede: când, în sfârşit, apăru o uşă, chiar şi ministrul, căruia, între timp, îi crescuse o ţăcălie, urâtă şi rară, răsuflă uşurat. (Răsuflarea sa uşurată mirosea urât, ca scăpată dintr-un rât.) Deschise uşa masivă, cu un scârţâit infernal ce păru să dureze o eternitate întreagă, şi care-i anunţă sosirea. În faţa lui, sub o cupolă imensă, decorată ca o sală de bal de la ţară, cu ghirlande de hârtie creponată, aşteptau, cât vedeai cu ochii, înfrigurate, tescuite unele-n altele, plânse, cu machiajul întins, ca mânjite cu funingine, şi cu coafurile savante în dezordine, dar albe, aproape luminoase, o sumedenie de mirese-mirese, clipind rimelat-nedumerite, speriate, abia trezite parcă dintr-un vis urât. Unele erau vizibil însărcinate, altele cu pruncii agăţaţi de sfârcuri. Toate tăceau, buimace. Ministrul îndoielii le contemplă cu un rânjet victorios, le salută ceremonios, cu încetinitorul, scoţându-şi pălăria şi înclinându-se uşor, într-o postură teatrală, de muşchetar, arătându-le chelia galbenă din vârful capului, apoi dispăru, dizolvându-se cu graţie în aerul alb-lăptos.
În locul său miresele zăriră uşa larg deschisă – şi se buluciră, după o clipă de supriză, cu toatele afară, călcându-se în picioare ca o turmă de antilope la trecerea unui râu păzit de crocodili, dându-şi coate mai dihai ca la cumpărături când sunt reduceri de preţ, cu vaietul neomenesc al unei armate care se năpusteşte, eroic, cu ultima suflare, către ultima redută: spre lume, spre lumină şi spre viaţa de nevastă.
