Trei traduceri din Nichita Stănescu

-->

Nichita Stănescu

Marină

Palma cu scoici, o sun-o tu,

în adormirea pietrelor şi-a sării,

ca-n înserarea ce ne prefăcu

stâlpi răsuciţi sub bolta mării.

Deasupră-ne, delfini bătând

cu coada prora lunii verzi,

lemnul tristeţii desprinzând

ţi se părea că-l prinzi, că-l pierzi,

şi crabii mâinilor, în lături

desfăşurau, de alge, vechi,

verzoase, fluturate pături,

cu somnul tâmplelor perechi.

O, sună-mi tu din pălmi, sticleşte

deasupra cer de ape, străbătut

cu fulgerarea cozilor de peşte

la dunga soarelui neînceput.

Marine

La paume aux coquillages, sonne–la

que s’assoupissent le sel et les pierres

comme dans le soir qui nous transforma

en colonnes sous la voûte de la mer.

De la queue, les dauphins battaient

dans la proue de la lune verte

et comme le bois du chagrin tombait,

tu semblais vivre sa prise et sa perte.

Et les crabes de tes mains, à côté,

déroulaient, d’algues, vieilles,

des couvertures vertes, agitées

et, au sommeil des tempes, pareilles.

Sonne pour moi de tes paumes, éclaire

le ciel d’eaux au–dessus, parcouru

par des poissons de lumière

au bord du soleil sans début.

Melodie povestită

Dragostea pe care ţi-o purtam pe atunci

făcea din mine un bărbat aproape frumos.

Mă gândeam până la orizont

şi chiar

izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subţire, şi coama neagră

ţi-o lăsai fluturată, pe umeri.

Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,

şi bătaia inimii mele îţi dădea ocol

ca o planetă ce-ntârzie...

Acum,

când întâmplarea binecuvântată

mi te-a adus în cale,

soarel meu se-ntunecă,

şi cerul şi-arată stelele sticolase,

ca să mă gândesc încordat până la stele!

Mélodie racontée

L’amour que j’avais pour toi à l’époque

rendait de moi un homme presque beau.

Je pensais jusqu’à l’horizon

et même

j’avais réussi à penser jusqu’à l’astre du jour.

Tu étais si svelte, et ta chevelure

noire sur tes épaules ondoyait.

Lorsque tu parlais, ta voix tuait des fantômes,

et le battement de mon cœur t’entourait

comme une planète en retard.

Maintenant,

quand le hasard béni

t’a fait apparaître devant moi,

mon soleil s’assombrit,

et ses étoiles luisantes le ciel les étale

pour que je pense, fort, jusqu’aux étoiles.

Cu o uşoară nostalgie

Cu cât se-nsera peste arborii rari,

cu atât începeau să lumineze mai tare

inimile noastre de hoinari,

căutătorii pietrei filosofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,

absolut totul:

cuvintele tale, privirile tale, aerul

prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca nişte lacuri de câmpie,

şi noi nu mai conteneam traversându-le.

Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie.

Ţi-aduci aminte, suflete de-atunci, tu, gândule?

Avec une légère nostalgie

Plus dans les arbres peu épais tombait

le soir, plus nos cœurs commençaient

à éclairer, chercheurs de la pierre

philosophale, flâneurs qui espèrent.

Et tout devait se transformer en or

(ô, Dieu, quel terrible record):

tes regards, ton ouïe, ton langage,

l’air qu’on traversait à la nage.

Comme des lacs de plaine étaient

les secondes à traverser.

L’heure à couronne de nuages

lilas partait dans son voyage.

T’en souviens–tu, âme? Pensée?

Traduceri de Mădălin Roşioru, din volumul O viziune a sentimentelor, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964. Le traducteur tient à remercier chaleureusement Monsieur Michel Ivanoff pour ses précieux conseils qui se retrouvent dans les versions finales.

Atelier de traducere 2

Alain Mabanckou

Alain Mabanckou s-a născut pe 24 februarie 1966 în Congo Brazzaville. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Pointe-Noire, capitala economică din Congo.

A continuat cu studii de drept în Brazzaville, apoi în Franţa, specializându-se în dreptul afacerilor. A fost, timp de un deceniu, consilier la o mare companie. Între timp a publicat cărţi de poezie distinse cu Premiul Jean-Christophe al Societăţii poeţilor Francezi apoi a debutat în roman, în 1998, cu Bleu-Blanc-Rouge [Albastru-Alb-Roşu], care i-a adus Marele Premiu Literar al Africii Negre. Obţine o bursă de scriitor în Statele Unite în 2001, apoi demisionează, când Universitatea din Michigan îi propune postul de profesor de literaturi francofone în 2002. Predă aici timp de patru ani înainte de a accepta o nouă ofertă din partea prestigioasei Universităţi din California – Los Angeles (UCLA), unde predă şi în prezent, la departamentul de studii francofone şi literatură comparată. Alain Mabanckou a primit bursa cea mai prestigioasă pentru Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Princeton (SUA).

Verre Cassé [Pahar Spart] – roman apărut la editura Seuil în ianuarie 2005, salutat de publicul larg şi de critică, adaptat pentru scenă, tradus în circa şase limbi – a fost un eveniment literar în Franţa şi în întreaga lume francofonă. În acelaşi an, cartea a primit trei premii şi a intrat în finala pentru Premiul Renaudot. Mémoires de porc-épic [Memorii de porc spinos] (Seuil, 2006) a primit Premiul RENAUDOT, premiul Aliénor d’Aquitaine şi Le Prix de la rentrée littéraire française 2006. Pe 8 ianuarie 2009 a apărut Black Bazar, tot la editura Seuil, roman clasat printre cele mai vândute 20 de cărţi în Franţa. Pentru Revista Tomis am ales un fragment din Pahar Spart, la sugestia lectorului francez din Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Kaya Vinson, ca şi în cazul scriitorului Jean-Claude Izzo, din ianuarie; împreună intenţionăm să oferim cititorilor extrase din cei mai citiţi scriitori francofoni contemporani. Pahar Spart, „operă truculentă, exuberantă, răsunătoare“ (Bernard Pivot), redă povestea unui bar din străfundurile Congo-ului, al cărei depozitar este unul din stâlpii localului. „Delir aparent, control absolut“ (Pierre Assouline), încă de la prima pagină:

să zicem că patronul barului Le Crédit a voyagé mi-a dat un caiet pe care trebuie să-l umplu, şi bagă mâna-n foc că eu, Pahar Spart, pot oua o carte pentru că, în glumă, îi povestisem într-o zi despre un scriitor faimos care bea ca o sugativă, un scriitor care chiar trebuia adunat de pe stradă când se-mbăta, deci cu patronul nu e de glumit că ia totul de bun, şi când îmi dăduse caietul, precizase de la bun început că era doar pentru el singur, că nimeni altcineva nu-l va citi, păi şi-atunci, am vrut eu să ştiu de ce ţinea atât la caietul ăla, mi-a răspuns că nu voia ca Le Crédit a voyagé să dispară într-o zi uite-aşa, şi a adăugat că oamenii din ţara asta nu aveau simţul păstrării amintirilor, că vremea poveştilor spuse de bunică-sa, pe care o căuta moartea pe-acasă, se sfârşise, că venise de-acum vremea scrisului, care rămâne, vorbele sunt ca fumul negru sau ca pişatul de pisică sălbatică, patronului de la Le Crédit a voyagé nu-i plac formulele de-a gata de genul „în Africa, atunci când moare un bătrân, arde o bibliotecă “, şi când aude clişeul ăsta supra-developat, se oftică de nu se poate şi bagă imediat replica aia cu „depinde şi ce bătrân, terminaţi cu prostiile, eu n-am încredere decât în ce e scris“,…

„Tipograful“

l-am întâlnit pe Tipograf la fel cum dau, de cele mai multe ori, peste mai toate personajele noi din acest bar, ies de nu ştiu unde, şi iată-le înaintea mea, cu lacrimi în ochi, cu vocea nesigură, iar ăsta, adică Tipograful, mă căuta să-mi vorbească încă din prima zi în care pusese piciorul, cu platfus, în Le Crédit a voyagé, avea cu adevărat nevoie să-mi vorbească, neapărat mie, nu altcuiva, şi striga atunci „vreau să stau de vorbă cu tine, vreau să vorbim, doar ţie ţi se spune Pahar Spart prin partea locului, nu-i aşa?, vreau să-ţi vorbesc, am multe să-ţi spun, lasă-mă să m-aşez la masa ta şi să fac cinste cu o sticlă, eu mă prefăceam că nu mă interesează povestea lui, poveşti am tot auzit, şi nu mi-ar ajunge un singur caiet să le redau, mi-ar trebui mai multe volume pentru a cuvânta despre toţi regii ăştia blestemaţi, aşadar Tipograful bâţâia de nerăbdare, eu continuam să-mi scrutez paharul cu vin roşu ca un filosof care se întreabă oare ce urzeşte un lichid în taina adâncimilor sale, şi dacă este vreun secret pe care să-l pot dezvălui aici e că, pentru a-i îndemna pe oameni să vorbească, trebuie să te-arăţi distant, indiferent, într-un cuvânt dezinteresat, nu există nimic mai eficient decât stratagema asta veche de când lumea pentru a pune lucrurile în mişcare, şi toţi oamenii ăştia care caută să se spovedească se simt puţin şifonaţi, ei care erau aşa convinşi că povestea lor e cea mai extraordinară de pe pământ, cea mai fantastică, mai surprinzătoare şi mai întortocheată, vor să vă demonstreze că povestea pe care o au de spus e la fel de gravă şi de serioasă ca pedeapsa cu moartea, „dar de ce să-mi vorbiţi tocmai mie“, am făcut eu pe miratul, deşi chiar aveam chef să-l ascult, iar el mi-a răspuns „pentru că mi s-a spus că eşti un tip a-ntâia“, şi am râs, mi-am ridicat apoi paharul cu vin roşu şi am luat o înghiţitură, „şi ce altceva ţi-au mai spus ăştia despre mine“, l-am întrebat pe Tipograf, „că tu eşti starostele tuturor celor de prin preajmă“, şi iar am râs, înainte de a afirma că „dacă înţelepciunea s-ar măsura după lungimea bărbii, ţapii ar fi filosofi“, Tipograful a făcut ochii mari, aproape că a bătut în retragere spunându-mi „păi bine măi Pahar Spart, de ce-mi vorbeşti aşa, căutam şi eu pe cineva care să mă poată înţelege, care-i treaba cu ţapii şi cu filosofii, că eu unul îmi bag picioarele“, i-am spus să se potolească, că nu-l luam peste picior, şi-am adăugat „pesemne că ţi-au mai spus şi altceva, nu?, ăia care ţi-au vorbit despre mine“, el a încuviinţat din cap că „da, mi s-a spus că ai văzut prima cărămidă din acest bar, mi s-a mai spus că Melcul căpos e tovarăşul tău, că ascultă de tine“, eu am surâs, măgulit că mă vorbea de bine, astfel de vorbe îmi place mie să-mi aud, insul devenea interesant, „şi mai ce, că doar nu ţi-au spus numai asta“, el a căzut pe gânduri, cu ochii la cer, „se pare chiar că scrii ceva despre tipii marfă din acest bar, scrii asta într-un caiet, pesemne chiar în caietul ăla de lângă tine, nu-i aşa?“, n-am răspuns, am pus o mână pe pagina caietului deoarece insul încerca să-mi citească mâzgălelile, asta nu-mi cade prea bine, şi mi-am mai turnat un pahar de vin roşu după ce am scuturat bine sticla, până la ultima picătură, apoi am băut paharul până la fund dintr-o sorbire, înainte să-l întreb „deci, ce pofteşti“, brusc şi-a ridicat vocea, „vreau şi eu locul meu la tine în caiet pentru că o să faci faimoşi atâţia tâmpiţi în vreme ce, dintre toţi ăştia de pe-aici, eu sunt cel mai interesant“, ce ins pretenţios, cine se credea, „hei, potoleşte-te, prietene, şezi blând, şi de unde până unde eşti tocmai tu cel mai interesant de aici?, ţi-o spun cinstit, e o afirmaţie gratuită, dă-mi un singur motiv, nu mai multe, să cred că eşti omul cel mai interesant dintre toţi de pe-aici“, iar el mi-a răspuns, fără să stea deloc pe gânduri, „sunt cel mai important dintre ei pentru că eu am făcut Franţa, şi nu tuturor le e dat aşa ceva, crede-mă“, şi a spus asta pe un ton firesc care nu lăsa loc de contraziceri, Franţa era pentru el unitatea de măsură, culmea recunoaşterii, a călca pe acolo însemna a se ridica în rândul celor care au întotdeauna dreptate, ce obiecţii mai puteam eu să-i ridic după astfel de cuvinte, degeaba am căutat un argument de contraatac, nu mi-a trecut nimic prin minte, deci am capitulat „atunci, aşează-te, prietene, să vedem ce şi cum mai îndeaproape“, şi a luat loc la masa mea, şi iată-l umplându-şi paharul gol pe care tocmai îl luase de la masa vecină, şi iată-l sorbind o înghiţitură, şi iată-l deci curăţându-şi gâtlejul de trei ori înainte de a mă ameninţa „îţi spun, Pahar Spart, dacă nu mă bagi în caietul tău, chestia nu va face nici cât o ceapă degerată, nici măcar atâtica, şi-ţi mai spun că se poate trage chiar şi-un film după viaţa mea“, s-a potolit, în sfârşit, s-a lăsat apoi o tăcere îndelungată, de se auzeau îngerii fâlfâind neatenţi pe deasupra creştetelor noastre, eu îl scrutam în continuare, „bun, deci de unde să încep, nu-i aşa?, cu ce anume să-ncep“ m-a întrebat el părând că se resemnează, eu unul n-am mai scos o vorbă, iar el a continuat „să-ţi spun adevărul, nu-i urăsc pe francezi şi nici pe franţuzoaice, dar e o franţuzoaică, una singură, îţi jur, nu mai multe, pe care o urăsc“, începea bine.

Mutare...

M-am mutat pe www.resurseculturale.ro, în calitate de admin.

Atelier de traducere 2

Alain Mabanckou

Alain Mabanckou s-a născut pe 24 februarie 1966 în Congo Brazzaville. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Pointe-Noire, capitala economică din Congo.

A continuat cu studii de drept în Brazzaville, apoi în Franţa, specializându-se în dreptul afacerilor. A fost, timp de un deceniu, consilier la o mare companie. Între timp a publicat cărţi de poezie distinse cu Premiul Jean-Christophe al Societăţii poeţilor Francezi apoi a debutat în roman, în 1998, cu Bleu-Blanc-Rouge [Albastru-Alb-Roşu], care i-a adus Marele Premiu Literar al Africii Negre. Obţine o bursă de scriitor în Statele Unite în 2001, apoi demisionează, când Universitatea din Michigan îi propune postul de profesor de literaturi francofone în 2002. Predă aici timp de patru ani înainte de a accepta o nouă ofertă din partea prestigioasei Universităţi din California – Los Angeles (UCLA), unde predă şi în prezent, la departamentul de studii francofone şi literatură comparată. Alain Mabanckou a primit bursa cea mai prestigioasă pentru Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Princeton (SUA).

Verre Cassé [Pahar Spart] – roman apărut la editura Seuil în ianuarie 2005, salutat de publicul larg şi de critică, adaptat pentru scenă, tradus în circa şase limbi – a fost un eveniment literar în Franţa şi în întreaga lume francofonă. În acelaşi an, cartea a primit trei premii şi a intrat în finala pentru Premiul Renaudot. Mémoires de porc-épic [Memorii de porc spinos] (Seuil, 2006) a primit Premiul RENAUDOT, premiul Aliénor d’Aquitaine şi Le Prix de la rentrée littéraire française 2006. Pe 8 ianuarie 2009 a apărut Black Bazar, tot la editura Seuil, roman clasat printre cele mai vândute 20 de cărţi în Franţa. Pentru Revista Tomis am ales un fragment din Pahar Spart, la sugestia lectorului francez din Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Kaya Vinson, ca şi în cazul scriitorului Jean-Claude Izzo, din ianuarie; împreună intenţionăm să oferim cititorilor extrase din cei mai citiţi scriitori francofoni contemporani. Pahar Spart, „operă truculentă, exuberantă, răsunătoare“ (Bernard Pivot), redă povestea unui bar din străfundurile Congo-ului, al cărei depozitar este unul din stâlpii localului. „Delir aparent, control absolut“ (Pierre Assouline), încă de la prima pagină:

să zicem că patronul barului Le Crédit a voyagé mi-a dat un caiet pe care trebuie să-l umplu, şi bagă mâna-n foc că eu, Pahar Spart, pot oua o carte pentru că, în glumă, îi povestisem într-o zi despre un scriitor faimos care bea ca o sugativă, un scriitor care chiar trebuia adunat de pe stradă când se-mbăta, deci cu patronul nu e de glumit că ia totul de bun, şi când îmi dăduse caietul, precizase de la bun început că era doar pentru el singur, că nimeni altcineva nu-l va citi, păi şi-atunci, am vrut eu să ştiu de ce ţinea atât la caietul ăla, mi-a răspuns că nu voia ca Le Crédit a voyagé să dispară într-o zi uite-aşa, şi a adăugat că oamenii din ţara asta nu aveau simţul păstrării amintirilor, că vremea poveştilor spuse de bunică-sa, pe care o căuta moartea pe-acasă, se sfârşise, că venise de-acum vremea scrisului, care rămâne, vorbele sunt ca fumul negru sau ca pişatul de pisică sălbatică, patronului de la Le Crédit a voyagé nu-i plac formulele de-a gata de genul „în Africa, atunci când moare un bătrân, arde o bibliotecă “, şi când aude clişeul ăsta supra-developat, se oftică de nu se poate şi bagă imediat replica aia cu „depinde şi ce bătrân, terminaţi cu prostiile, eu n-am încredere decât în ce e scris“,…

„Tipograful“

l-am întâlnit pe Tipograf la fel cum dau, de cele mai multe ori, peste mai toate personajele noi din acest bar, ies de nu ştiu unde, şi iată-le înaintea mea, cu lacrimi în ochi, cu vocea nesigură, iar ăsta, adică Tipograful, mă căuta să-mi vorbească încă din prima zi în care pusese piciorul, cu platfus, în Le Crédit a voyagé, avea cu adevărat nevoie să-mi vorbească, neapărat mie, nu altcuiva, şi striga atunci „vreau să stau de vorbă cu tine, vreau să vorbim, doar ţie ţi se spune Pahar Spart prin partea locului, nu-i aşa?, vreau să-ţi vorbesc, am multe să-ţi spun, lasă-mă să m-aşez la masa ta şi să fac cinste cu o sticlă, eu mă prefăceam că nu mă interesează povestea lui, poveşti am tot auzit, şi nu mi-ar ajunge un singur caiet să le redau, mi-ar trebui mai multe volume pentru a cuvânta despre toţi regii ăştia blestemaţi, aşadar Tipograful bâţâia de nerăbdare, eu continuam să-mi scrutez paharul cu vin roşu ca un filosof care se întreabă oare ce urzeşte un lichid în taina adâncimilor sale, şi dacă este vreun secret pe care să-l pot dezvălui aici e că, pentru a-i îndemna pe oameni să vorbească, trebuie să te-arăţi distant, indiferent, într-un cuvânt dezinteresat, nu există nimic mai eficient decât stratagema asta veche de când lumea pentru a pune lucrurile în mişcare, şi toţi oamenii ăştia care caută să se spovedească se simt puţin şifonaţi, ei care erau aşa convinşi că povestea lor e cea mai extraordinară de pe pământ, cea mai fantastică, mai surprinzătoare şi mai întortocheată, vor să vă demonstreze că povestea pe care o au de spus e la fel de gravă şi de serioasă ca pedeapsa cu moartea, „dar de ce să-mi vorbiţi tocmai mie“, am făcut eu pe miratul, deşi chiar aveam chef să-l ascult, iar el mi-a răspuns „pentru că mi s-a spus că eşti un tip a-ntâia“, şi am râs, mi-am ridicat apoi paharul cu vin roşu şi am luat o înghiţitură, „şi ce altceva ţi-au mai spus ăştia despre mine“, l-am întrebat pe Tipograf, „că tu eşti starostele tuturor celor de prin preajmă“, şi iar am râs, înainte de a afirma că „dacă înţelepciunea s-ar măsura după lungimea bărbii, ţapii ar fi filosofi“, Tipograful a făcut ochii mari, aproape că a bătut în retragere spunându-mi „păi bine măi Pahar Spart, de ce-mi vorbeşti aşa, căutam şi eu pe cineva care să mă poată înţelege, care-i treaba cu ţapii şi cu filosofii, că eu unul îmi bag picioarele“, i-am spus să se potolească, că nu-l luam peste picior, şi-am adăugat „pesemne că ţi-au mai spus şi altceva, nu?, ăia care ţi-au vorbit despre mine“, el a încuviinţat din cap că „da, mi s-a spus că ai văzut prima cărămidă din acest bar, mi s-a mai spus că Melcul căpos e tovarăşul tău, că ascultă de tine“, eu am surâs, măgulit că mă vorbea de bine, astfel de vorbe îmi place mie să-mi aud, insul devenea interesant, „şi mai ce, că doar nu ţi-au spus numai asta“, el a căzut pe gânduri, cu ochii la cer, „se pare chiar că scrii ceva despre tipii marfă din acest bar, scrii asta într-un caiet, pesemne chiar în caietul ăla de lângă tine, nu-i aşa?“, n-am răspuns, am pus o mână pe pagina caietului deoarece insul încerca să-mi citească mâzgălelile, asta nu-mi cade prea bine, şi mi-am mai turnat un pahar de vin roşu după ce am scuturat bine sticla, până la ultima picătură, apoi am băut paharul până la fund dintr-o sorbire, înainte să-l întreb „deci, ce pofteşti“, brusc şi-a ridicat vocea, „vreau şi eu locul meu la tine în caiet pentru că o să faci faimoşi atâţia tâmpiţi în vreme ce, dintre toţi ăştia de pe-aici, eu sunt cel mai interesant“, ce ins pretenţios, cine se credea, „hei, potoleşte-te, prietene, şezi blând, şi de unde până unde eşti tocmai tu cel mai interesant de aici?, ţi-o spun cinstit, e o afirmaţie gratuită, dă-mi un singur motiv, nu mai multe, să cred că eşti omul cel mai interesant dintre toţi de pe-aici“, iar el mi-a răspuns, fără să stea deloc pe gânduri, „sunt cel mai important dintre ei pentru că eu am făcut Franţa, şi nu tuturor le e dat aşa ceva, crede-mă“, şi a spus asta pe un ton firesc care nu lăsa loc de contraziceri, Franţa era pentru el unitatea de măsură, culmea recunoaşterii, a călca pe acolo însemna a se ridica în rândul celor care au întotdeauna dreptate, ce obiecţii mai puteam eu să-i ridic după astfel de cuvinte, degeaba am căutat un argument de contraatac, nu mi-a trecut nimic prin minte, deci am capitulat „atunci, aşează-te, prietene, să vedem ce şi cum mai îndeaproape“, şi a luat loc la masa mea, şi iată-l umplându-şi paharul gol pe care tocmai îl luase de la masa vecină, şi iată-l sorbind o înghiţitură, şi iată-l deci curăţându-şi gâtlejul de trei ori înainte de a mă ameninţa „îţi spun, Pahar Spart, dacă nu mă bagi în caietul tău, chestia nu va face nici cât o ceapă degerată, nici măcar atâtica, şi-ţi mai spun că se poate trage chiar şi-un film după viaţa mea“, s-a potolit, în sfârşit, s-a lăsat apoi o tăcere îndelungată, de se auzeau îngerii fâlfâind neatenţi pe deasupra creştetelor noastre, eu îl scrutam în continuare, „bun, deci de unde să încep, nu-i aşa?, cu ce anume să-ncep“ m-a întrebat el părând că se resemnează, eu unul n-am mai scos o vorbă, iar el a continuat „să-ţi spun adevărul, nu-i urăsc pe francezi şi nici pe franţuzoaice, dar e o franţuzoaică, una singură, îţi jur, nu mai multe, pe care o urăsc“, începea bine.

Atelier de traducere 1

Jean-Claude Izzo

Născut în 1945 la Marsilia, fiu al unui barman italian şi al unei croitorese spaniole, Jean-Claude Izzo abia apucă să termine o şcoală de meserii, specializarea sculer-matriţer, când este chemat să-şi efectueze stagiul militar – în timpul căruia face o greva foamei de o lună, fapt care-l va costa trimiterea într-un Batalion Disciplinar în Djibouti. Întors în Franţa, se înscrie în Partidul Comunist Francez, militează într-o mişcare pacifistă, devine jurnalist, apoi redactorul-şef al ziarului La Marseillaise. În 1978, după scindarea Uniunii de Stânga, îşi taie toate punţile: divorţează, demisionează de la ziar şi-şi predă carnetul de partid. După câţiva ani de tras mâţa de coadă, revine la meseria de ziarist, mai întâi la revista lunară Viva, apoi la Gulliver. Începe să scrie poeme pe la sfârşitul anilor 60. I se editează câteva cărţi, dar au prea puţini cititori, până în 1995 când, la cincizeci de ani, îşi face adevărata intrare în literatură cu o serie de romane poliţiste cu acţiunea plasată în preajma Marsiliei, avându-l ca protagonist pe fostul poliţist Fabio Montale. Moare de cancer, abia ajuns la cincizeci şi cinci de ani. Cenuşa i-a fost risipită deasupra portului din Marsilia.

Bibliografie: Poèmes à haute voix (P.J. Oswald, 1970), Terres de feu (P.J. Oswald, 1972), État de veille (P.J. Oswald, 1974), Braises, brasiers, brûlures (1975), Paysage de femme (Guy Chambelland, 1975), Le réel au plus vif (Guy Chambelland, 1976), Clovis Hughes, un rouge du Midi (J. Laffitte, 1978, 2001), Total Kheops (Gallimard, Série Noire, 1995, Folio, 2001), Chourmo (Gallimard, Série Noire, 1996, Folio, 2001), Loin de tous rivages (Ed. du Ricochet, 1997, Ed. Librio, 2000), Les marins perdus (Flammarion, 1997, Ed. j’ai lu, 1998), Vivre fatigue (Librio, 1998), Solea (Gallimard, Série Noire, 1998, Folio, 2001), L’Aride des jours (Ed. du Ricochet, 1999, Ed. Librio, 2000), Le soleil des mourants (Flammarion, 1999, Ed. j’ai lu, 2000), un temps immobile (Filigrane Editions 1999), Marseille (Hoëbeke, 2000).

Mi-e dragă Marsilia

M-am născut la Marsilia. Din tată italian şi mamă spaniolă. Dintr-una din acele încrucişări ale căror secret îl deţine oraşul. Să te naşti la Marsilia nu e niciodată o întâmplare. Marsilia este, şi a fost întotdeauna, portul exilurilor mediteraneene, precum şi ale fostelor noastre rute coloniale. Aici, oricine debarcă, într-o zi, în port, e prin forţa împrejurărilor acasă. De oriunde ai veni, la Marsilia eşti acasă. Pe străzi, dai peste chipuri familiare, sau peste mirosuri cunoscute. Marsilia e familiară. Din prima privire.
De aceea îmi iubesc oraşul. E frumos datorită familiarităţii lui, care e ca pâinea de împărţit la toată lumea. Nu e frumos decât prin omenie. Restul e şovinism. De oraşe frumoase, cu monumente arătoase, e plină Europa. De rade frumoase, de golfuri arătoase, de porturi magnifice, e plină lumea. Şovin nu sunt. Sunt din Marsilia. Adică de aici, cu patimă, şi de oriunde altundeva, în acelaşi timp. Marsilia este cultura mea despre lume. Întâia mea educaţie despre lume. Marsilia trăieşte, oriunde-ai merge, prin căile de navigaţie străvechi, spre Orient, spre Africa, apoi spre Americi, căi reale pentru câţiva dintre noi, visate pentru cei mai mulţi dintre ceilalţi. Parisul este o atracţie, Marsilia, un paşaport. Când sunt departe, şi mi se-ntâmplă des, mă gândesc la Marsilia fără nostalgie. Dar cu aceeaşi emoţie ca la femeia iubită, lăsată în urmă preţ de-o călătorie, şi pe care doreşti din ce în ce mai mult s-o regăseşti pe măsură ce trec zilele. Cred în ce mi s-a arătat pe străzile din Marsilia, de care nu mă pot dezice: ospitalitatea, toleranţa, respectul faţă de celălalt, prietenia fără concesii şi fidelitatea, calitate esenţială a iubirii. [...] Îmi place să cred – deoarece astfel am fost crescut – că Marsilia, oraşul meu, nu e un scop în sine. Ci doar o poartă deschisă. Spre lume, către ceilalţi. O poartă care deschisă va rămâne, pentru totdeauna.

Fragment din Jean-Claude Izzo, Marseille, Hoëbeke, 2000.

„O viaţă foarte ordonată…“

Am mâncat în tăcere. Cu ochii pierduţi pe suprafaţa mării. O mare frumoasă de toamnă, de un albastru întunecat, aproape catifelat. Nu mă mai săturam de ea. Uluit, de fiecare dată, de atracţia pe care o exercita asupra mea. O chemare. Dar nu eram nici marinar, nici călător de felul meu. Aveam vise, dincolo de zare. Vise de adolescent. Dar nu mă aventurasem niciodată aşa de departe. Decât o dată. În Marea Roşie. Demult.
Băteam spre patruzeci şi cinci de ani şi, ca mulţi din Marsilia, eram mai impresionat de relatarea călătoriilor decât de călătorii în sine. Nu mă vedeam mergând cu avionul spre Ciudad de Mexico, Saigon sau Buenos Aires. Eram dintr-o generaţie pentru care călătoriile aveau un sens. Cel al pacheboturilor, al cargourilor. Al navigaţiei. Al vremii dictate de mare. Al porturilor. Al pasarelei aruncate spre chei, şi al beţiei mirosurilor noi, a chipurilor necunoscute.
Mă mulţumeam să-mi duc barca cu pânze, Tremolino, în largul insulei Maïre şi al arhipelagului Riou, pentru a pescui preţ de câteva ceasuri bune, înfăşurat în liniştea mării. Nu mai aveam nimic altceva de făcut. Să dau la peşte, când mă apuca. Şi să joc cărţi, între trei şi patru. Sau să beau un păhărel de tărie, la jocul de bile.
O viaţă foarte ordonată.
Uneori, plecam în drumeţie prin golfuleţe: Sormiou, Morgiou, Sugiton, En-Vau… Ceasuri de mers pe jos, cu rucsacul la spinare. Asudam, gâfâiam. Asta mă menţinea în formă. Îmi potolea îndoielile, temerile. Spaimele. Graţie frumuseţii lor, mă împăcam cu lume. Întotdeauna. E adevărat că golfuleţele sunt frumoase. Nu înseamnă nimic dacă spui asta, trebuie să vii să le vezi. Dar nu se poate ajunge la ele decât pe jos, sau cu barca. Turiştii se gândeau de două ori înainte, şi bine că era aşa.
Fonfon s-a ridicat de vreo zece ori pentru a-şi servi clienţii. Tipi care, ca mine, aveau tabieturile lor aici. Mai ales vârstnicii. Ciufuţenia lui nu izbutise să-i îndepărteze. Şi nici faptul că nu se putea citi Le Méridional la el în bar. Numai Le Provençal şi La Marseillaise erau autorizate. Fonfon era un vechi militant din Secţiunea Franceză a Internaţionalei Muncitoreşti. Era el deschis la minte, dar nu într-atât încât să tolereze ideile Frontului naţional. Şi mai cu seamă nu la el în bar, unde se ţinuseră numeroase întruniri politice. Gastounet, cum i se spunea, cu familiaritate, fostului primar, chiar venise pe la el, o dată, pentru a le strânge mâna militanţilor socialişti. Era în 1981. Vremea dezamăgirilor venise după aceea. Şi a amărăciunii…
Într-o dimineaţă Fonfon dăduse jos din cui portretul preşedintelui Republicii, care trona deasupra expresorului, şi îl aruncase în ditamai pubela lui de plastic roşu. Se auzise zgomotul de sticlă spartă. De dincolo de tejghea, Fonfon ne privise, pe rând, dar nimeni nu suflase o vorbă. […] Fonfon nu greşise. Şi nu pentru că, îmbătrânind, era mai bine să-ţi ţii fleanca. Şi tata ar fi fost ca el. Ba poate şi mai rău, deoarece, el unul, fusese comunist, iar comunismul nu mai era astăzi, în lume, decât un morman de cenuşă rece.
Fonfon s-a întors cu o farfurie de pâine dată prin mujdei apoi prin zeamă de roşie proaspătă. Spre îmblânzirea cerului gurii. Vinişorul rosé îşi găsea, astfel, noi motive să poposească în paharele noastre.
Portul se trezea încet, cu primele raze calde ale soarelui. Nu era aceeaşi hărmălaie ca pe bulevardul Canebière. Nicidecum: se auzea abia un zumzăit. Ici-colo, glasuri, muzică. Maşini care demarau. Motoare de bărci care porneau. Şi primul autobuz care sosea, pentru a-şi face plinul cu elevi de liceu.
Les Goudes, la abia jumătate de oră depărtare de centrul oraşului, nu era, după ce trecea vara, decât un sătuc de şase sute de oameni. De când mă reîntorsesem la Marsilia, de mai bine de zece ani, nu mă hotărâsem să locuiesc altundeva decât în Les Goudes. Într-o căscioară – abia două odăi cu bucătărie – moştenită de la părinţi. De bine de rău, în ceasurile mele pierdute, mai meşterisem la ea. Era departe de a fi luxoasă, dar, la opt trepte sub terasa mea, aveam marea şi bărcuţa. Iar acestea însemnau mai mult decât toate speranţele paradisului. Greu de crezut, pentru cine n-a venit într-o zi până aici, în acest mic port uzat de soare, că ne aflăm într-un arondisment al Marsiliei. În cel de-al doilea oraş al Franţei. Aici eşti la capătul lumii. Şoseaua se termină la mai puţin de un kilometru, la Callelongue, într-o cărare de pietriş alb învrâstată cu ierburi. Pe acolo porneam în plimbare. Prin văiuga din Mounine, apoi pe Şesul Prepeliţelor, pe unde se putea ajunge în strâmtorile din Cortiou şi din Sormiou.
Vaporul şcolii de scufundări a ieşit din şenal şi a pus cap-compas pe arhipelagul Frioul. Fonfon l-a urmărit din priviri, apoi s-a întors către mine şi mi-a spus, cu gravitate:
– Deci, ce părere ai?
– Cred că ne-o luăm.
Habar nu aveam despre ce vorbeşte. Cu el, putea fi vorba de ministrul de Interne, de Frontul Islamic al Salvării, de Clinton, de noul antrenor de la Olympique Marseille sau chiar de papă. Dar răspunsul meu nu putea fi decât corect. Deoarece, în mod sigur, chiar aveam să ne-o luăm. Cu cât mai mult ne turnau ăştia în urechi chestii despre social, democraţie, libertate, drepturile omului şi tot tamtamul, cu atât mai mult ne-o luam. La fel de adevărat cum doi şi cu doi fac patru.
– Mdea, a spus el. Şi io cred la fel. E ca la ruletă. Tu pui de fiecare dată banu’, na-na, da’ nu-i decât o gaură şi pierzi întotdeauna. Ţi-o trag de fiecare dată.
– Dar câtă vreme sari cu banu’, măcar rămâi în viaţă.
– Na-na! În zilele noastre, tre’ să decartezi la greu pentru asta. Io unu’, dragule, m-am cam săturat să-mi iau ţepe.

Fragment din Jean-Claude Izzo, Total Kheops, Gallimard, Série Noire, 1995 / Folio, 2001.

Femeia de martie se dedică poetului-anagramă (exact, de pe Marte!)

într-un război total al florilor
de măr şi aşa mai departe
femeia de martie se agaţă
ca boala de omul sănătos
şi voios cu un
şnur alb-roşu cât
mai gros înmugurit în
pieptul mărţişorului tras în piept
ca un fum de femeie. îmbărbătată! de
dragul tradiţiei
mărţişoarele defilează belicos prin cetate
mândre de mândrele lor, cu pieptul
pieptos, cu plinul făcut de
femei (de preferinţă frumoase.
sau urâte. slabe. sau grase. etc. etc.) de femei
(epilate şi date pe spate apoi) rămase
unele gravide altele neronţăite de
iepurele de martie, apoi
se retrag strategic
vreme de un an (sau doi)
lăsându-ne femeile
la vatră
în concediu de alteritate: tocmai de aceea
iubesc femeia
iar mărţişorul în forma de cratiţă
sau varză murată
nu va fi inventat – o, (ba bine că) nu! – niciodată!

27

Are 27
de drame fix.
Dar fix! Bob numărat.
(„Să se dea numai câte unul, să
ajungă la toată lumea!
Acum şi-n veacul veacului,
Amin!”)
Se administrează o singură
dată, şi bine, intrauterin.
Pot apărea şi reacţii adverse.
Dacă doare, e bine:
înseamnă că-şi face efectul.
Dacă apar complicaţii se
recomandă repaus la
orizontală. În caz de
intoxicaţie sau supradoză
consultaţi un cardiolog. Or something.
Opţional, se poate juca
la zaruri, cărţi, alba-neagra.
Dar cel mai bine
se păstrează ferit de
lumină şi căldură
la loc răcoros.
La loc de verdeaţă unde nu-i
întristare nici durere nici
suspin.