Atelier de traducere 1

Jean-Claude Izzo

Născut în 1945 la Marsilia, fiu al unui barman italian şi al unei croitorese spaniole, Jean-Claude Izzo abia apucă să termine o şcoală de meserii, specializarea sculer-matriţer, când este chemat să-şi efectueze stagiul militar – în timpul căruia face o greva foamei de o lună, fapt care-l va costa trimiterea într-un Batalion Disciplinar în Djibouti. Întors în Franţa, se înscrie în Partidul Comunist Francez, militează într-o mişcare pacifistă, devine jurnalist, apoi redactorul-şef al ziarului La Marseillaise. În 1978, după scindarea Uniunii de Stânga, îşi taie toate punţile: divorţează, demisionează de la ziar şi-şi predă carnetul de partid. După câţiva ani de tras mâţa de coadă, revine la meseria de ziarist, mai întâi la revista lunară Viva, apoi la Gulliver. Începe să scrie poeme pe la sfârşitul anilor 60. I se editează câteva cărţi, dar au prea puţini cititori, până în 1995 când, la cincizeci de ani, îşi face adevărata intrare în literatură cu o serie de romane poliţiste cu acţiunea plasată în preajma Marsiliei, avându-l ca protagonist pe fostul poliţist Fabio Montale. Moare de cancer, abia ajuns la cincizeci şi cinci de ani. Cenuşa i-a fost risipită deasupra portului din Marsilia.

Bibliografie: Poèmes à haute voix (P.J. Oswald, 1970), Terres de feu (P.J. Oswald, 1972), État de veille (P.J. Oswald, 1974), Braises, brasiers, brûlures (1975), Paysage de femme (Guy Chambelland, 1975), Le réel au plus vif (Guy Chambelland, 1976), Clovis Hughes, un rouge du Midi (J. Laffitte, 1978, 2001), Total Kheops (Gallimard, Série Noire, 1995, Folio, 2001), Chourmo (Gallimard, Série Noire, 1996, Folio, 2001), Loin de tous rivages (Ed. du Ricochet, 1997, Ed. Librio, 2000), Les marins perdus (Flammarion, 1997, Ed. j’ai lu, 1998), Vivre fatigue (Librio, 1998), Solea (Gallimard, Série Noire, 1998, Folio, 2001), L’Aride des jours (Ed. du Ricochet, 1999, Ed. Librio, 2000), Le soleil des mourants (Flammarion, 1999, Ed. j’ai lu, 2000), un temps immobile (Filigrane Editions 1999), Marseille (Hoëbeke, 2000).

Mi-e dragă Marsilia

M-am născut la Marsilia. Din tată italian şi mamă spaniolă. Dintr-una din acele încrucişări ale căror secret îl deţine oraşul. Să te naşti la Marsilia nu e niciodată o întâmplare. Marsilia este, şi a fost întotdeauna, portul exilurilor mediteraneene, precum şi ale fostelor noastre rute coloniale. Aici, oricine debarcă, într-o zi, în port, e prin forţa împrejurărilor acasă. De oriunde ai veni, la Marsilia eşti acasă. Pe străzi, dai peste chipuri familiare, sau peste mirosuri cunoscute. Marsilia e familiară. Din prima privire.
De aceea îmi iubesc oraşul. E frumos datorită familiarităţii lui, care e ca pâinea de împărţit la toată lumea. Nu e frumos decât prin omenie. Restul e şovinism. De oraşe frumoase, cu monumente arătoase, e plină Europa. De rade frumoase, de golfuri arătoase, de porturi magnifice, e plină lumea. Şovin nu sunt. Sunt din Marsilia. Adică de aici, cu patimă, şi de oriunde altundeva, în acelaşi timp. Marsilia este cultura mea despre lume. Întâia mea educaţie despre lume. Marsilia trăieşte, oriunde-ai merge, prin căile de navigaţie străvechi, spre Orient, spre Africa, apoi spre Americi, căi reale pentru câţiva dintre noi, visate pentru cei mai mulţi dintre ceilalţi. Parisul este o atracţie, Marsilia, un paşaport. Când sunt departe, şi mi se-ntâmplă des, mă gândesc la Marsilia fără nostalgie. Dar cu aceeaşi emoţie ca la femeia iubită, lăsată în urmă preţ de-o călătorie, şi pe care doreşti din ce în ce mai mult s-o regăseşti pe măsură ce trec zilele. Cred în ce mi s-a arătat pe străzile din Marsilia, de care nu mă pot dezice: ospitalitatea, toleranţa, respectul faţă de celălalt, prietenia fără concesii şi fidelitatea, calitate esenţială a iubirii. [...] Îmi place să cred – deoarece astfel am fost crescut – că Marsilia, oraşul meu, nu e un scop în sine. Ci doar o poartă deschisă. Spre lume, către ceilalţi. O poartă care deschisă va rămâne, pentru totdeauna.

Fragment din Jean-Claude Izzo, Marseille, Hoëbeke, 2000.

„O viaţă foarte ordonată…“

Am mâncat în tăcere. Cu ochii pierduţi pe suprafaţa mării. O mare frumoasă de toamnă, de un albastru întunecat, aproape catifelat. Nu mă mai săturam de ea. Uluit, de fiecare dată, de atracţia pe care o exercita asupra mea. O chemare. Dar nu eram nici marinar, nici călător de felul meu. Aveam vise, dincolo de zare. Vise de adolescent. Dar nu mă aventurasem niciodată aşa de departe. Decât o dată. În Marea Roşie. Demult.
Băteam spre patruzeci şi cinci de ani şi, ca mulţi din Marsilia, eram mai impresionat de relatarea călătoriilor decât de călătorii în sine. Nu mă vedeam mergând cu avionul spre Ciudad de Mexico, Saigon sau Buenos Aires. Eram dintr-o generaţie pentru care călătoriile aveau un sens. Cel al pacheboturilor, al cargourilor. Al navigaţiei. Al vremii dictate de mare. Al porturilor. Al pasarelei aruncate spre chei, şi al beţiei mirosurilor noi, a chipurilor necunoscute.
Mă mulţumeam să-mi duc barca cu pânze, Tremolino, în largul insulei Maïre şi al arhipelagului Riou, pentru a pescui preţ de câteva ceasuri bune, înfăşurat în liniştea mării. Nu mai aveam nimic altceva de făcut. Să dau la peşte, când mă apuca. Şi să joc cărţi, între trei şi patru. Sau să beau un păhărel de tărie, la jocul de bile.
O viaţă foarte ordonată.
Uneori, plecam în drumeţie prin golfuleţe: Sormiou, Morgiou, Sugiton, En-Vau… Ceasuri de mers pe jos, cu rucsacul la spinare. Asudam, gâfâiam. Asta mă menţinea în formă. Îmi potolea îndoielile, temerile. Spaimele. Graţie frumuseţii lor, mă împăcam cu lume. Întotdeauna. E adevărat că golfuleţele sunt frumoase. Nu înseamnă nimic dacă spui asta, trebuie să vii să le vezi. Dar nu se poate ajunge la ele decât pe jos, sau cu barca. Turiştii se gândeau de două ori înainte, şi bine că era aşa.
Fonfon s-a ridicat de vreo zece ori pentru a-şi servi clienţii. Tipi care, ca mine, aveau tabieturile lor aici. Mai ales vârstnicii. Ciufuţenia lui nu izbutise să-i îndepărteze. Şi nici faptul că nu se putea citi Le Méridional la el în bar. Numai Le Provençal şi La Marseillaise erau autorizate. Fonfon era un vechi militant din Secţiunea Franceză a Internaţionalei Muncitoreşti. Era el deschis la minte, dar nu într-atât încât să tolereze ideile Frontului naţional. Şi mai cu seamă nu la el în bar, unde se ţinuseră numeroase întruniri politice. Gastounet, cum i se spunea, cu familiaritate, fostului primar, chiar venise pe la el, o dată, pentru a le strânge mâna militanţilor socialişti. Era în 1981. Vremea dezamăgirilor venise după aceea. Şi a amărăciunii…
Într-o dimineaţă Fonfon dăduse jos din cui portretul preşedintelui Republicii, care trona deasupra expresorului, şi îl aruncase în ditamai pubela lui de plastic roşu. Se auzise zgomotul de sticlă spartă. De dincolo de tejghea, Fonfon ne privise, pe rând, dar nimeni nu suflase o vorbă. […] Fonfon nu greşise. Şi nu pentru că, îmbătrânind, era mai bine să-ţi ţii fleanca. Şi tata ar fi fost ca el. Ba poate şi mai rău, deoarece, el unul, fusese comunist, iar comunismul nu mai era astăzi, în lume, decât un morman de cenuşă rece.
Fonfon s-a întors cu o farfurie de pâine dată prin mujdei apoi prin zeamă de roşie proaspătă. Spre îmblânzirea cerului gurii. Vinişorul rosé îşi găsea, astfel, noi motive să poposească în paharele noastre.
Portul se trezea încet, cu primele raze calde ale soarelui. Nu era aceeaşi hărmălaie ca pe bulevardul Canebière. Nicidecum: se auzea abia un zumzăit. Ici-colo, glasuri, muzică. Maşini care demarau. Motoare de bărci care porneau. Şi primul autobuz care sosea, pentru a-şi face plinul cu elevi de liceu.
Les Goudes, la abia jumătate de oră depărtare de centrul oraşului, nu era, după ce trecea vara, decât un sătuc de şase sute de oameni. De când mă reîntorsesem la Marsilia, de mai bine de zece ani, nu mă hotărâsem să locuiesc altundeva decât în Les Goudes. Într-o căscioară – abia două odăi cu bucătărie – moştenită de la părinţi. De bine de rău, în ceasurile mele pierdute, mai meşterisem la ea. Era departe de a fi luxoasă, dar, la opt trepte sub terasa mea, aveam marea şi bărcuţa. Iar acestea însemnau mai mult decât toate speranţele paradisului. Greu de crezut, pentru cine n-a venit într-o zi până aici, în acest mic port uzat de soare, că ne aflăm într-un arondisment al Marsiliei. În cel de-al doilea oraş al Franţei. Aici eşti la capătul lumii. Şoseaua se termină la mai puţin de un kilometru, la Callelongue, într-o cărare de pietriş alb învrâstată cu ierburi. Pe acolo porneam în plimbare. Prin văiuga din Mounine, apoi pe Şesul Prepeliţelor, pe unde se putea ajunge în strâmtorile din Cortiou şi din Sormiou.
Vaporul şcolii de scufundări a ieşit din şenal şi a pus cap-compas pe arhipelagul Frioul. Fonfon l-a urmărit din priviri, apoi s-a întors către mine şi mi-a spus, cu gravitate:
– Deci, ce părere ai?
– Cred că ne-o luăm.
Habar nu aveam despre ce vorbeşte. Cu el, putea fi vorba de ministrul de Interne, de Frontul Islamic al Salvării, de Clinton, de noul antrenor de la Olympique Marseille sau chiar de papă. Dar răspunsul meu nu putea fi decât corect. Deoarece, în mod sigur, chiar aveam să ne-o luăm. Cu cât mai mult ne turnau ăştia în urechi chestii despre social, democraţie, libertate, drepturile omului şi tot tamtamul, cu atât mai mult ne-o luam. La fel de adevărat cum doi şi cu doi fac patru.
– Mdea, a spus el. Şi io cred la fel. E ca la ruletă. Tu pui de fiecare dată banu’, na-na, da’ nu-i decât o gaură şi pierzi întotdeauna. Ţi-o trag de fiecare dată.
– Dar câtă vreme sari cu banu’, măcar rămâi în viaţă.
– Na-na! În zilele noastre, tre’ să decartezi la greu pentru asta. Io unu’, dragule, m-am cam săturat să-mi iau ţepe.

Fragment din Jean-Claude Izzo, Total Kheops, Gallimard, Série Noire, 1995 / Folio, 2001.

Femeia de martie se dedică poetului-anagramă (exact, de pe Marte!)

într-un război total al florilor
de măr şi aşa mai departe
femeia de martie se agaţă
ca boala de omul sănătos
şi voios cu un
şnur alb-roşu cât
mai gros înmugurit în
pieptul mărţişorului tras în piept
ca un fum de femeie. îmbărbătată! de
dragul tradiţiei
mărţişoarele defilează belicos prin cetate
mândre de mândrele lor, cu pieptul
pieptos, cu plinul făcut de
femei (de preferinţă frumoase.
sau urâte. slabe. sau grase. etc. etc.) de femei
(epilate şi date pe spate apoi) rămase
unele gravide altele neronţăite de
iepurele de martie, apoi
se retrag strategic
vreme de un an (sau doi)
lăsându-ne femeile
la vatră
în concediu de alteritate: tocmai de aceea
iubesc femeia
iar mărţişorul în forma de cratiţă
sau varză murată
nu va fi inventat – o, (ba bine că) nu! – niciodată!

27

Are 27
de drame fix.
Dar fix! Bob numărat.
(„Să se dea numai câte unul, să
ajungă la toată lumea!
Acum şi-n veacul veacului,
Amin!”)
Se administrează o singură
dată, şi bine, intrauterin.
Pot apărea şi reacţii adverse.
Dacă doare, e bine:
înseamnă că-şi face efectul.
Dacă apar complicaţii se
recomandă repaus la
orizontală. În caz de
intoxicaţie sau supradoză
consultaţi un cardiolog. Or something.
Opţional, se poate juca
la zaruri, cărţi, alba-neagra.
Dar cel mai bine
se păstrează ferit de
lumină şi căldură
la loc răcoros.
La loc de verdeaţă unde nu-i
întristare nici durere nici
suspin.