Atelier de traducere 2

Alain Mabanckou

Alain Mabanckou s-a născut pe 24 februarie 1966 în Congo Brazzaville. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Pointe-Noire, capitala economică din Congo.

A continuat cu studii de drept în Brazzaville, apoi în Franţa, specializându-se în dreptul afacerilor. A fost, timp de un deceniu, consilier la o mare companie. Între timp a publicat cărţi de poezie distinse cu Premiul Jean-Christophe al Societăţii poeţilor Francezi apoi a debutat în roman, în 1998, cu Bleu-Blanc-Rouge [Albastru-Alb-Roşu], care i-a adus Marele Premiu Literar al Africii Negre. Obţine o bursă de scriitor în Statele Unite în 2001, apoi demisionează, când Universitatea din Michigan îi propune postul de profesor de literaturi francofone în 2002. Predă aici timp de patru ani înainte de a accepta o nouă ofertă din partea prestigioasei Universităţi din California – Los Angeles (UCLA), unde predă şi în prezent, la departamentul de studii francofone şi literatură comparată. Alain Mabanckou a primit bursa cea mai prestigioasă pentru Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Princeton (SUA).

Verre Cassé [Pahar Spart] – roman apărut la editura Seuil în ianuarie 2005, salutat de publicul larg şi de critică, adaptat pentru scenă, tradus în circa şase limbi – a fost un eveniment literar în Franţa şi în întreaga lume francofonă. În acelaşi an, cartea a primit trei premii şi a intrat în finala pentru Premiul Renaudot. Mémoires de porc-épic [Memorii de porc spinos] (Seuil, 2006) a primit Premiul RENAUDOT, premiul Aliénor d’Aquitaine şi Le Prix de la rentrée littéraire française 2006. Pe 8 ianuarie 2009 a apărut Black Bazar, tot la editura Seuil, roman clasat printre cele mai vândute 20 de cărţi în Franţa. Pentru Revista Tomis am ales un fragment din Pahar Spart, la sugestia lectorului francez din Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Kaya Vinson, ca şi în cazul scriitorului Jean-Claude Izzo, din ianuarie; împreună intenţionăm să oferim cititorilor extrase din cei mai citiţi scriitori francofoni contemporani. Pahar Spart, „operă truculentă, exuberantă, răsunătoare“ (Bernard Pivot), redă povestea unui bar din străfundurile Congo-ului, al cărei depozitar este unul din stâlpii localului. „Delir aparent, control absolut“ (Pierre Assouline), încă de la prima pagină:

să zicem că patronul barului Le Crédit a voyagé mi-a dat un caiet pe care trebuie să-l umplu, şi bagă mâna-n foc că eu, Pahar Spart, pot oua o carte pentru că, în glumă, îi povestisem într-o zi despre un scriitor faimos care bea ca o sugativă, un scriitor care chiar trebuia adunat de pe stradă când se-mbăta, deci cu patronul nu e de glumit că ia totul de bun, şi când îmi dăduse caietul, precizase de la bun început că era doar pentru el singur, că nimeni altcineva nu-l va citi, păi şi-atunci, am vrut eu să ştiu de ce ţinea atât la caietul ăla, mi-a răspuns că nu voia ca Le Crédit a voyagé să dispară într-o zi uite-aşa, şi a adăugat că oamenii din ţara asta nu aveau simţul păstrării amintirilor, că vremea poveştilor spuse de bunică-sa, pe care o căuta moartea pe-acasă, se sfârşise, că venise de-acum vremea scrisului, care rămâne, vorbele sunt ca fumul negru sau ca pişatul de pisică sălbatică, patronului de la Le Crédit a voyagé nu-i plac formulele de-a gata de genul „în Africa, atunci când moare un bătrân, arde o bibliotecă “, şi când aude clişeul ăsta supra-developat, se oftică de nu se poate şi bagă imediat replica aia cu „depinde şi ce bătrân, terminaţi cu prostiile, eu n-am încredere decât în ce e scris“,…

„Tipograful“

l-am întâlnit pe Tipograf la fel cum dau, de cele mai multe ori, peste mai toate personajele noi din acest bar, ies de nu ştiu unde, şi iată-le înaintea mea, cu lacrimi în ochi, cu vocea nesigură, iar ăsta, adică Tipograful, mă căuta să-mi vorbească încă din prima zi în care pusese piciorul, cu platfus, în Le Crédit a voyagé, avea cu adevărat nevoie să-mi vorbească, neapărat mie, nu altcuiva, şi striga atunci „vreau să stau de vorbă cu tine, vreau să vorbim, doar ţie ţi se spune Pahar Spart prin partea locului, nu-i aşa?, vreau să-ţi vorbesc, am multe să-ţi spun, lasă-mă să m-aşez la masa ta şi să fac cinste cu o sticlă, eu mă prefăceam că nu mă interesează povestea lui, poveşti am tot auzit, şi nu mi-ar ajunge un singur caiet să le redau, mi-ar trebui mai multe volume pentru a cuvânta despre toţi regii ăştia blestemaţi, aşadar Tipograful bâţâia de nerăbdare, eu continuam să-mi scrutez paharul cu vin roşu ca un filosof care se întreabă oare ce urzeşte un lichid în taina adâncimilor sale, şi dacă este vreun secret pe care să-l pot dezvălui aici e că, pentru a-i îndemna pe oameni să vorbească, trebuie să te-arăţi distant, indiferent, într-un cuvânt dezinteresat, nu există nimic mai eficient decât stratagema asta veche de când lumea pentru a pune lucrurile în mişcare, şi toţi oamenii ăştia care caută să se spovedească se simt puţin şifonaţi, ei care erau aşa convinşi că povestea lor e cea mai extraordinară de pe pământ, cea mai fantastică, mai surprinzătoare şi mai întortocheată, vor să vă demonstreze că povestea pe care o au de spus e la fel de gravă şi de serioasă ca pedeapsa cu moartea, „dar de ce să-mi vorbiţi tocmai mie“, am făcut eu pe miratul, deşi chiar aveam chef să-l ascult, iar el mi-a răspuns „pentru că mi s-a spus că eşti un tip a-ntâia“, şi am râs, mi-am ridicat apoi paharul cu vin roşu şi am luat o înghiţitură, „şi ce altceva ţi-au mai spus ăştia despre mine“, l-am întrebat pe Tipograf, „că tu eşti starostele tuturor celor de prin preajmă“, şi iar am râs, înainte de a afirma că „dacă înţelepciunea s-ar măsura după lungimea bărbii, ţapii ar fi filosofi“, Tipograful a făcut ochii mari, aproape că a bătut în retragere spunându-mi „păi bine măi Pahar Spart, de ce-mi vorbeşti aşa, căutam şi eu pe cineva care să mă poată înţelege, care-i treaba cu ţapii şi cu filosofii, că eu unul îmi bag picioarele“, i-am spus să se potolească, că nu-l luam peste picior, şi-am adăugat „pesemne că ţi-au mai spus şi altceva, nu?, ăia care ţi-au vorbit despre mine“, el a încuviinţat din cap că „da, mi s-a spus că ai văzut prima cărămidă din acest bar, mi s-a mai spus că Melcul căpos e tovarăşul tău, că ascultă de tine“, eu am surâs, măgulit că mă vorbea de bine, astfel de vorbe îmi place mie să-mi aud, insul devenea interesant, „şi mai ce, că doar nu ţi-au spus numai asta“, el a căzut pe gânduri, cu ochii la cer, „se pare chiar că scrii ceva despre tipii marfă din acest bar, scrii asta într-un caiet, pesemne chiar în caietul ăla de lângă tine, nu-i aşa?“, n-am răspuns, am pus o mână pe pagina caietului deoarece insul încerca să-mi citească mâzgălelile, asta nu-mi cade prea bine, şi mi-am mai turnat un pahar de vin roşu după ce am scuturat bine sticla, până la ultima picătură, apoi am băut paharul până la fund dintr-o sorbire, înainte să-l întreb „deci, ce pofteşti“, brusc şi-a ridicat vocea, „vreau şi eu locul meu la tine în caiet pentru că o să faci faimoşi atâţia tâmpiţi în vreme ce, dintre toţi ăştia de pe-aici, eu sunt cel mai interesant“, ce ins pretenţios, cine se credea, „hei, potoleşte-te, prietene, şezi blând, şi de unde până unde eşti tocmai tu cel mai interesant de aici?, ţi-o spun cinstit, e o afirmaţie gratuită, dă-mi un singur motiv, nu mai multe, să cred că eşti omul cel mai interesant dintre toţi de pe-aici“, iar el mi-a răspuns, fără să stea deloc pe gânduri, „sunt cel mai important dintre ei pentru că eu am făcut Franţa, şi nu tuturor le e dat aşa ceva, crede-mă“, şi a spus asta pe un ton firesc care nu lăsa loc de contraziceri, Franţa era pentru el unitatea de măsură, culmea recunoaşterii, a călca pe acolo însemna a se ridica în rândul celor care au întotdeauna dreptate, ce obiecţii mai puteam eu să-i ridic după astfel de cuvinte, degeaba am căutat un argument de contraatac, nu mi-a trecut nimic prin minte, deci am capitulat „atunci, aşează-te, prietene, să vedem ce şi cum mai îndeaproape“, şi a luat loc la masa mea, şi iată-l umplându-şi paharul gol pe care tocmai îl luase de la masa vecină, şi iată-l sorbind o înghiţitură, şi iată-l deci curăţându-şi gâtlejul de trei ori înainte de a mă ameninţa „îţi spun, Pahar Spart, dacă nu mă bagi în caietul tău, chestia nu va face nici cât o ceapă degerată, nici măcar atâtica, şi-ţi mai spun că se poate trage chiar şi-un film după viaţa mea“, s-a potolit, în sfârşit, s-a lăsat apoi o tăcere îndelungată, de se auzeau îngerii fâlfâind neatenţi pe deasupra creştetelor noastre, eu îl scrutam în continuare, „bun, deci de unde să încep, nu-i aşa?, cu ce anume să-ncep“ m-a întrebat el părând că se resemnează, eu unul n-am mai scos o vorbă, iar el a continuat „să-ţi spun adevărul, nu-i urăsc pe francezi şi nici pe franţuzoaice, dar e o franţuzoaică, una singură, îţi jur, nu mai multe, pe care o urăsc“, începea bine.